Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (63) - Introducere la Epistola a Doua către Tesaloniceni

Întâia Epistolă către Tesaloniceni şi-a atins numai în parte scopul pentru care fusese scrisă. Creştinii din capitala Macedoniei sunt mângâiaţi şi întăriţi de laudele Apostolului; ei sunt, de asemenea, încredinţaţi că morţii întru Hristos vor participa la slava venirii Acestuia, dar cu privire la venirea însăşi au rămas oarecum nedumeriţi.

Este vorba, în special, de data Parusiei, vremea anume când Domnul Se va arăta. Printre ei s-a stârnit un curent de îngrijorare, agitaţie şi panică, întreţinut de o minoritate care susţine că A Doua Venire bate la uşă şi că, în consecinţă, toţi trebuie să fie de pe-acum pregătiţi să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, aşa cum se părea că le spusese Pavel în Prima Epistolă.

Curentul prinde consistenţă; numeroşi creştini îşi părăsesc îndeletnicirile, refuză (consideră inutil) să mai lucreze, umblă din casă-n casă şi colportează zvonuri, familii întregi cad în declin economic, societatea iese din ritmul cotidian al existenţei şi-i pândită de dezordine; agitatorii se folosesc în fals de numele şi autoritatea lui Pavel până într-acolo încât răspândesc anumite scrisori ca venind de la el (ceea ce-l va obliga pe acesta să-şi marcheze epistolele cu anumite sigle de identificare şi recunoaştere).

Dificultatea constă în aceea că prima generaţie de creştini, inclusiv Pavel, cred în iminenţa Parusiei. Faptul nu e cu totul nou; încă în vremea lui Iisus existau unii care „credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta îndată“ (Lc 19, 11), ceea ce-L obligă pe Domnul să le spună parabola stăpânului care se va întoarce, într-adevăr, la ai săi, dar numai după o lungă călătorie. Sub influenţa agitatorilor apocaliptici, creştinii din Tesalonic preiau mesajul apostolic la modul său brut, fără nuanţările de rigoare, nuanţări pe care Pavel le făcuse în cursul predicilor sale, dar pe care ei le dăduseră uitării. Este ceea ce face Apostolul acum, în cea de A Doua Epistolă; el confirmă spusele din prima, dar introduce precizările de trebuinţă: A Doua Venire a Domnului (Parusia) se va produce negreşit, dar numai după ce se vor consuma câteva semne premergătoare, evenimente majore precum o apostazie generală, apoi apariţia, lucrarea şi nimicirea lui Antihrist („Omul-nelegiuirii“, „Fiul-pierzării“ â€" 2, 3). Aşadar, activitatea obştească trebuie să reintre în normal, fiecare să muncească şi să-şi vadă de treburile sale, ceea ce însă nu înseamnă câtuşi de puţin slăbirea sau abandonarea credinţei în Parusie; dimpotrivă, nădejdea creştinilor nu poate fi despărţită de permanenta lor stare de veghe.

Toate acestea explică de ce Pavel le trimite Tesalonicenilor această Epistolă, tot din Corint, la numai câteva luni după prima, adică în cursul anului 51, şi de ce această scrisoare nu mai are tonul patern şi tandru al celei precedente, ci unul autoritar, aproape sever, cu un vocabular mai controlat şi cu termeni care trimit la avertismente şi sancţiuni.

Schiţa ei de plan ar fi următoarea:

Preambul (adresare, salutare, lucrarea harului â€" cu o inserţie asupra arătării Domnului) (1, 1-12).

1. Partea dogmatică. A Doua Venire a Domnului. Ea nu are un caracter de iminenţă; va fi precedată de anumite semne; apariţia şi nimicirea Celui-nelegiuit (2, 1-12).

1. Partea morală. Felurite îndemnuri, mai ales asupra trebuinţei ca aşteptarea Venirii Domnului să fie scutită de exagerări (de ceea ce Osty numeşte „febra parusiacă“), ci să fie trăită moderat. Lucrări ale harului; apel la stăruinţă şi neclintire; urări, cereri şi rugăciuni; încredere în ajutorul lui Dumnezeu; legea de aur a muncii; sancţionarea celor neascultători (2, 13 â€" 3, 15).

Încheiere (urări şi salutări finale) (3, 16-18).