”Un lucru ştiu: nu ştiu nimic”.

Toţi cei care căutăm smerenia să nu încetăm să ne cercetăm şi să ne osândim pe noi înşine. Şi când îl simţim cu inima noastră pe aproapele mai presus de toate, atunci este lângă noi darul lui Dumnezeu, smerenia.

 Smerenia adevarată ascunde nu doar toate celelalte virtuţi, ci şi pe ea însăşi.

Iubirea şi smerenia: o pereche sfântă! Una înaltă şi cealaltă îi ţine pe cei care s-au înălţat şi nu-i lasă niciodată să cadă. Aşa cum pământul pe care călcăm n-are frică să cadă, la fel şi omul smerit.

Acolo unde este smerenie, trufia dispare, unde este Hristos, diavolul pleacă. Smerenia este cea care-l face să şchiopăteze pe diavol, este cel mai mare şoc pentru acesta.

Smerenia războieşte patimile şi pe diavol şi completează lucrarea celor neputincioşi.

Cel care are smerenie nu face niciodată pe învăţătorul. El ascultă şi, când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie. Niciodată nu zice “eu”, ci “cugetul meu îmi spune” sau “Sfinţii Părinţi au zis”. Adică grăieşte ca un ucenic. Cel care socoteşte că este capabil să-i îndrepte pe ceilalţi are mult egoism.

- Cine află calea spre Dumnezeu? - Cel care vede şi zice: ”Un lucru ştiu: nu ştiu nimic”.

Cuviosul Paisie Aghioritul,

 din “Mica Filocalie” - Ed. Egumenita, 2009