Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (29) - Introducere la Proverbele lui Solomon

Proverbele lui Solomon sunt o culegere de maxime şi zicători ale înţelepciunii iudaice, introduse în canonul Vechiului Testament sub semnul inspiraţiei divine şi preluate de creştinism cu amendamentele lăuntrice, înnoitoare, ale Evangheliei lui Hristos. Grecescul paroimíai = „proverbe“ e traducerea, potrivit limbajului biblic, a ebraicului mişle(pluralul substantivului maşal) care devine în Vulgata proverbiae(pluralul lui proverbium), termen ce va fi adoptat în principalele limbi europene. Versiunile româneşti au preferat să traducă „pilde“, cuvânt a cărui evoluţie semantică a dus la sensul actual: „exemplu“ („de pildă“, „pilduitor“) şi nu mai acoperă decât parţial vechile denotaţii. Adăugăm şi observaţia că, deşi Fericitul Ieronim îşi intitulează traducerea Liber proverbiorum Salomonis, în chiar primul verset al primului capitol el le numeşte parabolae, termen pe care îl va folosi şi în Noul Testament pentru istorioarele inspirate din viaţa zilnică şi încărcate cu tâlcuri ascunse.

Cu toate acestea, textele de care ne ocupăm nu sunt decât parţial „proverbe“ în accepţia curentă a cuvântului. Ele se înscriu în ceea ce se cheamă poezia didactică a Vechiului Testament şi au o structură literară specifică genului. De obicei, un proverb biblic este alcătuit dintr'un distih, adică din două versuri legate între ele printr'un paralelism, fie sinonimic, fie antitetic (a se vedea mai pe larg în Introducerea la Psalmi). Aşadar, prin constituţia lui, proverbul biblic aparţine genului paremiologic, adică: 1) provine din observaţia directă asupra realităţii imediate; 2) se exprimă lapidar, plastic, deseori metaforic; 3) ţinteşte un efect moralizator.

În mare, Cartea Proverbelor poate fi împărţită în trei părţi:

1) Capitolele 1–9 cuprind o seamă de pericope introductive asupra înţelepciunii.

2) Capitolele 10, 1 – 22, 16 sunt alcătuite din proverbe propriu–zise, adică din maxime ale regelui Solomon, cărora li se adaugă ziceri ale altor înţelepţi, acestea din urmă fiind cuprinse în capitolele 22, 17 – 24, 22. Potrivit Textului Ebraic, în care titlurile capitolelor sunt mai explicite, aceasta ar fi „Prima colecţie a zicerilor lui Solomon“.

3) Capitolele 25, 1 – 31, 31 cuprind ceea ce se cheamă „A doua colecţie a zicerilor lui Solomon“ (25, 1 – 29, 28), la care se adaugă o seamă de proverbe răzleţe (30, 1 – 31, 9) şi un elogiu adus femeii harnice şi virtuoase (31, 10 – 31, 31).

După cum se poate deduce din textul însuşi, marea majoritate a zicerilor îi sunt atribuite lui Solomon, atestat drept regele cel mai înţelept al vremii lui, cel despre care ni se spune că a rostit nu mai puţin de trei mii de proverbe (3 Rg 4, 32). Nu trebuie uitat însă că o bună parte din literatura Vechiului Testament a cunoscut şi o transmisie orală; aşadar, o bună parte din proverbe au fost rostite şi consemnate de însuşi Solomon, pe când altele, tot ale lui, au circulat din gură'n gură şi din generaţie'n generaţie, acestea fiind, la un moment dat, culese şi transcrise de „prietenii regelui Iezechia“, probabil la porunca şi spre folosul acestuia.

Aceasta explică şi faptul că proverbele propriu–zise nu sunt grupate în sisteme tematice riguroase, ci par mai degrabă diseminate de–a lungul unor idei generale cu care se acordă prin înrudiri uneori foarte îndepărtate. Ele însă cuprind aproape toată gama moralităţii omului şi a vieţii sociale, totul cumpănit prin suprema virtute a înţelepciunii, o înţelepciune care îşi are izvorul în Dumnezeu, care se învaţă şi se transmite prin iniţiere directă şi al cărei preţ se situează dincolo de orice estimare. Aşa sunt evaluate nu numai faptele omului, ci şi urmările lor, fericirea dreptului şi pedepsele ce vin asupra celui nedrept, familia ca instituţie fundamentală, relaţiile dintre orgoliu şi smerenie, dintre minciună şi adevăr, laşitate şi curaj, viclenie şi sinceritate, lene şi hărnicie, înşelăciune şi cinste; nu este ocolită viaţa cetăţii, cu accente speciale pe instituţia regalităţii.

Cartea Proverbelor e o pajişte cu flori multe şi felurite, din care cititorul îşi poate culege aromele care–i plac.

Sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania