Titlul ebraic al acestei opere ciudate este Qohelet, cuvânt mai degrabă enigmatic decât limpede, asupra căruia cvasiunanimitatea lingviştilor biblici au căzut de acord să-l traducă: „Cel ce vorbeşte în faţa adunării“. Aşa, cel puţin, l-au tradus înţelepţii care ne-au dat Septuaginta. „Adunare“, în limba greacă, se cheamă ekklesía; de aici, Ekklesiastés = „Cuvântătorul“; „Cel ce vorbeşte în faţa adunării“; „Cel ce se adresează obştii“; „Cel ce predică“; „Cel ce învaţă“; „Oratorul“; „Predicatorul“; „Catehetul“. Având în vedere, pe de-o parte, că încă din primul verset se precizează că Ecclesiastul este „fiul lui David, regele lui Israel în Ierusalim“, şi, pe de alta, că toată antichitatea iudaică l-a recunoscut pe Solomon ca pe cel mai învăţat, mai drept şi mai înţelept rege al Israelului, cel ce nu o dată a luat cuvântul în faţa supuşilor săi, sensul cuvântului „Ecclesiast“ se bucură de o acoperire perfectă.
Controversată în chiar mediile iudaice, cartea a pătruns târziu în canonul Vechiului Testament; creştinismul a adoptat-o de abia între anii 90 şi 100, printr'un sinod care s'a ţinut la Iamnia. Aceasta, pentru că de la un capăt la altul e străbătută de gândurile cenuş?Źi ale unui om care constată că întreaga lui credinţă într'un Dumnezeu al dreptăţii şi armoniei e contrazisă de realitatea umană imediată, pe care el o supune unui necruţător examen critic şi care nu-i descoperă decât o singură certitudine: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune“. Fiinţă fragilă, omul e foarte departe de fericirea pe care e menit doar s'o viseze, dar care-i rămâne inaccesibilă. Singurul său bun e înţelepciunea, dar şi aceasta se vădeşte zadarnică dacă nu e însoţită de bogăţie şi rămâne pe seama unui biet sărac.
Omul e supus unui determinism crâncen, din care nu există ieşire. Timpul îşi exercită tirania într'o mişcare ciclică, mereu aceeaşi, searbădă, monotonă, exasperantă, care se dizolvă în uitare şi neant. Viaţa omului e o permanentă interogaţie fără răspunsuri; de aici, dezordine interioară, agitaţie inutilă; omul se luptă împotriva omului, dreptatea lui Dumnezeu e pe dos: nelegiuitul învinge şi se bucură de viaţă, în vreme ce dreptul e condamnat la suferinţă şi resemnare.
Ecclesiastul nu oferă nici cea mai mică adiere de gând asupra unei posibile vieţi de după moarte; totul se reduce la viaţa de aici, care nu e altceva decât un eşec, o existenţă consumată sub semnul absurdului. Neavând acces la desfătările spiritului, omului nu-i rămâne decât să se reducă pe el însuşi la un mod de existenţă vulgar: să mănânce, să bea şi să iubească o femeie (totuşi, legiuită), prin aceasta el nedeosebindu-se întru nimic de viaţa dobitoacelor.
Asemenea lui Iov, autorul se situează în răspăr cu gândirea tradiţională, şi tocmai această notă singulară a provocat rezervele canonice de care vorbeam. Dar, spre deosebire de marele năpăstuit, Ecclesiastul nu se judecă cu Dumnezeu şi nu-I cere să Se explice; aceasta, pentru că, în credinţa lui, nu Creatorul e vinovat de nerânduiala din lume; chiar dacă el nu-i găseşte alte cauze, nu I-o atribuie. După el, Dumnezeu a făcut lumea frumoasă şi pe om drept: El îi dă omului bunuri reale, deşi limitate; omul trebuie să se teamă de Dumnezeu, Care-l va judeca după faptele lui; chiar şi atunci când Ecclesiastul îi îndeamnă pe tineri să-şi trăiască tinereţea după pofta inimii, el nu uită să-i avertizeze că, totuşi, faptele lor vor fi supuse unei judecăţi divine. Aceasta e partea oarecum reconfortantă a operei, căreia i se adaugă o străfulgerare transcendentă; una singură, dar, totuşi, străfulgerare: la moartea omului, Dumnezeu Îşi ia înapoi suflarea pe care i-o dăduse!
Cu tot pesimismul ei, cartea Ecclesiastului amendează şi potoleşte contrariul, adică radicalizarea unei viziuni optimiste asupra omului şi adoptarea unei morale hedoniste care, şi ea, e contrazisă de realitatea imediată. Poate că aceasta e raţiunea pentru care această operă amară stă la inima călugărilor, fără însă ca ei să se oprească aici. Monahul, într'adevăr, s'a lepădat de lume şi de toate deşertăciunile ei, dar angoasa lui metafizică, în măsura în care există, are o finalitate tonică: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni!“
Sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!