Ce ai cu noi, Iisuse?

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC

Duminica a V-a după Rusalii
Evanghelia de la Matei 8,28 – 9,1

8 ²⁸ Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. ²⁹ Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? ³⁰ Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. ³¹ Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. ³²Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. ³³ Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. ³⁴ Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. 9 ¹ Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

1. Unde duce neascultarea de Dumnezeu. Sfântul Ioan de Crons­tadt, constatând căderea adâncă, perversi­tatea și răutatea lui Satan, se înalţă cu mintea, în mod paradoxal, la bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu şi la desăvârşirile pe care le‑a împărtăşit El făpturilor Sale. „Însuşi Satan şi îngerii lui – scrie el –, prin existenţa lor scandaloasă şi cursele lor perverse împotriva oame­nilor, arată nemăsurata milă şi dreptate a Creatorului. Căci ce erau la origine Satan şi îngerii lui? Ce lumini, ce comori de binecuvântare! Şi de câte lucruri n-au fost ei privaţi prin nerecunoştinţa lor întru totul conştientă, prin orgoliul, prin răutatea şi prin invidia lor faţă de Dum­nezeu!… Din faptele lor criminale în lume, din frecvenţa şi puterea lor, se poate deduce ce spirit superior era satan, îngerul cel căzut. Din profunda întune­cime, din multiplele ispite în care îi învăluie pe oamenii din lumea întreagă ‚cel care înşeală tot pământul’ (Apoc 19,2), ne putem imagina cât de luminos şi de adevărat era la început… Din viclenia şi din şireteniile lui răutăcioase se poate ghici cât era de inteligent, cât de mult bine ar fi putut face, cât ajutor ar fi putut să-I dea Creatorului, în slujba oamenilor, mai puţin dotaţi decât el. Din formi­dabilul monstru de răutate care a devenit, se poate socoti ce creatură splendidă, bună, minunată, plină de lumină, de inteligenţă şi de putere era el altădată”.

El este acum, întru toate, contrariul a ceea ce fusese la început: „Câte daruri aduna­se în el din bunătatea Creatorului, de care a fost lipsit prin nebunia lui destrăbălată şi voluntară! Pe cât de rău este, pe atât de bun era altădată; pe cât de invidios este, pe atât de binevoitor era altădată; după lăcomia fără margini, după zgârcenia pe care o stârneşte la oameni, poţi măsura gene­rozitatea lui dintâi; după orgoliul lui, măreţia pe care a primit-o de la Dumnezeu; după descurajarea, după tristeţea, după intolerabila nelinişte pe care el le stârneşte în om, poţi aprecia fericirea lui de altădată. Căci pe cât de bun era altădată, pe atât de rău este acum” (Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, trad. din limba franceză de Diac. Dumitru Dură, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1995, p. 130-131).

2. „Ce ai cu noi, Iisuse?” Evanghelia acestei Duminici arată foarte bine unde i-a dus pe demoni neascultarea lor de Creator. Fuseseră odinioară în cea mai intimă apropiere de Dumne­zeu. Aceasta şi era suprema lor bucurie. Şi toată năzuinţa lor, plină de o dragoste nemărginită, era aceea de a fi încă şi mai aproape de El, mereu „mai lângă Domnul”. Acum însă, apropierea Domnului nu face decât să-i îngrozească. Strigă prin gura demonizaţilor: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” Venirea Dom­nului – întot­deauna prea devreme pentru ei – este un chin cumplit: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt 8,29). Nu suportă prezenţa lui Iisus în preajma lor; nu ştiu cum să fugă mai tare din faţa Lui. Când li se îngăduie să intre în porci, porcii înşişi fug, odată cu demonii din ei, din faţa Mântu­itorului şi se aruncă în mare.

Întreg efortul lui Satan este de a-i atrage şi pe oameni în căderea sa, în fuga sa dinaintea feţei lui Dumnezeu, în oroarea sa faţă de prezenţa lui Dumnezeu. Atras în cursa lui Satan, omul însuşi devine o făptură care fuge de Dumnezeu. Cartea Facerii ne arată cum, imediat după căderea în păcat, protopărinţii Adam şi Eva s-au ascuns „de faţa Domnului” (Fac 3,8). Atunci a început fuga omului din faţa lui Dumnezeu, o fugă care l-a dus tot mai departe, într-o cădere tot mai adâncă şi mai fără speranţă.

3. Demonizații din Gadara. Cei doi oameni posedați de diavoli din Gadara sunt exemple grăitoare pentru ceea ce face diavolul din om, din umanitate. Dumnezeu l-a făcut pe om să se sălăşluiască în locuinţa celor vii; ei ies din morminte. Dumnezeu l-a făcut pe om să fie o bucurie pentru semenii săi; ei erau „cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea” (Mt 8,28). Dumnezeu l-a făcut pe om fiinţă cuvântătoare, spre a-L chema şi a-L lăuda; ei îşi pun darul vorbirii în slujba vrăjmaşului, pentru a exprima oroarea lui în faţa prezenţei dumnezeieşti. Căzuţi în puterea celui rău, demonizaţii se manifestă ca şi el.

Lui Iisus i-a fost milă de aceşti oameni. Cum i-a fost milă de toţi demonizaţii pe care i-a vindecat. El le îngăduie demonilor, la cererea lor (v. 31-32), să intre în acea mare turmă de porci, numai să plece din cei doi oameni pe care îi chinuiau atât de cumplit. Marea mulţime de diavoli care-i stăpânise – în paralelele de la Marcu (5, 9) şi de la Luca (8, 30) este vorba de o „legiune” – a trebuit să-şi recunoască slăbiciunea şi înfrângerea. Sfântul Ioan Gură de Aur, căutând un răspuns la întrebarea: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma porcilor?”, zice, printre altele: „Ca să cunoască toţi că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui” (Omilii la Matei, XXVIII, 3, trad. de Pr. D. Fecioru, în vol.: Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, PSB, 23, Bucureşti, 1994, p. 357).

Nu ştim dacă sau în ce măsură cei doi erau vinovaţi pentru situaţia îngrozitoare în care ajunseseră. Demonizarea nu este neapărat o urmare a păcatelor personale. E adevărat că de cele mai multe ori ea este consecinţa păcatelor, a neglijenţei duhovniceşti. Între creştini, victime ale demonizării devin mai ales cei care, după ce au primit Sfintele Taine ale Bisericii, trăiesc în contradicţie cu harul primit. Se poate însă întâmpla ca nu o vinovăţie personală să fie cauza demonizării, ci ca aceasta să fie îngăduită de Dumnezeu ca un mijloc de îmbunătăţire a omului.

4. Iisus pleacă, dar lasă un apostol. Cu totul vinovată a fost însă purtarea celorlalţi locuitori ai cetăţii din care proveneau demonizaţii. Ei au aflat de la păzitorii porcilor tot ce se întâmplase. Au aflat despre vindecarea celor doi oameni. Îi şi vedeau acum pe cei vindecaţi, îmbrăcaţi şi întregi la minte (cf. Mc 5,15). Dar se vede că, înfricoşaţi de puterea lui Iisus şi, probabil, profund afectaţi de pierderea porcilor, gadarenii fac cu voia şi cu mintea limpede ceea ce făcuseră mai înainte demonizaţii fără voie şi lipsiţi de uzul raţiunii. Anume, Îi cer Domnului să plece din hotarele lor. Nu, ei n‑au nevoie de Iisus! Iată ce a făcut diavolul din aceşti oameni! Ca pentru demonii înşişi, şi pentru gadareni Iisus a venit înainte de vreme. Şi se grăbesc să pună o cât mai mare distanţă între ei şi Fiul lui Dumnezeu. O, cât de mare este căderea acestor oameni!

Domnul pleacă din Gadara fără a le aduce vreun reproș locuitorilor acesteia. Le ascultă cererea înfricoșată de a pleca de la ei, deoarece misiunea Sa aici era împlinită. Îi vindecase pe cei doi oameni stăpîniți de duhurile cele rele, iar textele paralele din celelalte două Evanghelii sinoptice (Mc 5,18-20; Lc 8,38-39) ne arată că cei vindecați, sau cel puțin unul dintre ei a devenit mărturisitorul, apostolul (trimisul) lui Hristos, nu numai în toată cetatea sa (Lc 8,39), ci în întreaga regiune a „celor zece orașe” de la răsărit de Marea Galileii („în Decapole”, Mc 5,20). enționăm aici că la Marcu și la Luca se vorbește de un singur demonizat vindecat, pentru că, poate, numai unul din cei doi a și devenit ucenic și vestitor al Domnului.

Mântuitorul Hristos a venit în lume să-l ridice pe om din această cumplită cădere; să‑l întoarcă din fuga lui de Dumnezeu; să-l îndrepte iarăşi cu faţa spre Creatorul său. Cât a umblat pe pământ, Domnul a vindecat pe toţi cei chinuiţi de diavolul. Adeseori în Sfintele Evanghelii ni se spune că Iisus a vindecat pe toţi demonizaţii dintr‑un loc sau altul pe unde trecea. Într-un cuvânt al său redat de Faptele Apostolilor (10,38), Sfântul Apostol Petru Îl mărturiseşte pe Hristos ca pe Cel „care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul”. Sfântul Apostol Ioan zice: „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I In 3,8). Peste tot, Mântuitorul își manifestă puterea deplină asupra celui rău. Diavolul nu poate decât să I se plece şi să fugă din faţa puterii Lui. Chiar în paralela de la Marcu a Evangheliei acestei Duminici este reţinută o trăsătură grăitoare în această privinţă: demonizatul, văzându-l de departe pe Iisus, aleargă şi I se închină (Mc 5,6). De fapt, demonul însuşi nu poate face altceva decât să se plece înaintea lui Iisus. Apoi, vindecat, fostul demonizat devine apostolul biruinței lui Hristos asupra demonilor (Mc 5,20).

5. La Înviere s-a decis istoria lumii. Dar această biruință devine definitivă și pentru noi numai prin Jertfa de pe Cruce și prin preamărirea lui Hristos prin Înviere și Înălțarea la cer. „Am văzut pe Satan ca un fulger căzând din cer”, zice Mântuitorul (Lc 10,18), referindu-Se la biruinţa Sa asupra iadului, care va deveni deplină prin Cruce şi Înviere. Dramatismul acestei căderi este subliniat în Apocalipsă: „Şi s-a făcut război în cer. Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Iar balaurul şi îngerii lui au stat în luptă. Dar aceştia n-au izbutit, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi aruncat a fost balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satan, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui aruncaţi au fost cu el” (Apoc 12,7-9). „Este o operaţiune de curăţire ce urmează morţii şi învierii lui Hristos” – zice un cunoscut interpret al Apocalipsei, care arată totuşi că scena evoca, în chip firesc, pentru primii creştini, verdictul definitiv al Judecăţii din urmă. Dar, precizează acest interpret, „la Paşti (adică la Învierea Domnului, n. n.) s-a jucat istoria lumii. Tot ceea ce urmează poate fi privit ca o consecinţă sau chiar ca executarea a ceea ce s-a decis acolo” (Pierre Prigent, L’Apocalypse de Saint Jean, Lausanne/Paris, 1981, p. 191). Temeiul sigur al acestei interpretări îl oferă un cuvânt din Evanghelia de la Ioan: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (In 12,31). „Acum” din acest text se referă, cum o arată versetele următoare (In 12,32-33), la momentul morţii biruitoare a lui Hristos

Când L-a văzut pe Mântuitorul pe Cruce, iadul a tresăltat de bucuria unei biruinţe pe care o credea împlinită. Balaurul şi-a deschis, deci, larg gura ca să-L înghită pe Hristos, de Care atâta se înfricoşase. Dar diavolului îi era ascunsă taina dumnezeirii lui Iisus. Unele cântări ale slujbelor din Săptămâna Mare şi mai ales Cuvântul la Învierea Domnului al Sfântului Ioan Gură de Aur arată cum înşelătorul s-a înşelat. Cum iadul a crezut că înghite un om şi s-a lovit de Dumnezeu. Şi cum ceea ce Satan credea că-i este suprema biruinţă i-a fost, de fapt, înfrângerea deplină şi definitivă. Biruind Hristos, biruieşte şi Mihail şi îngerii lui. Biruind Hristos, biruiesc şi toţi credincioşii Săi, în şi împreună cu El. Mai departe, în Apocalipsă (12,10-11), citim, într-adevăr, că şi credincioşii „l-au biruit (pe diavolul) prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor”. Demonizaţii din ţinutul Gadarenilor au pregustat bucuria acestei biruinţe definitive.

6. Îndrăciții patimilor. Mântuitorul vine şi la noi şi vrea să ne izbăvească de crunta tiranie a celui rău. Dar, vai, oamenii refuză vindecarea Lui. Lumea e plină acum de demonizaţi care refuză să se lase vindecaţi de Mântuitorul. Sfântul Ioan Gură de Aur ( cit., p. 359) zice: „Sunt şi acum mulţi îndrăciţi care locuiesc în morminte, a căror furie n-o pot stăpâni nici cătuşele, nici lanţurile, nici mulţimea oamenilor, nici sfaturile, nici poveţele, nici frica, nici ameninţarea, nici altceva din unele ca acestea. Întru nimic nu se deosebeşte de îndrăcit desfrânatul, care umblă numai după femei; ca şi îndrăcitul, umblă gol; e îmbrăcat cu haine, dar e lipsit de îmbrăcămintea cea adevărată, e dezbrăcat de slava cuvenită lui; nu se taie cu pietre, ci cu păcate mai cumplite decât pietrele. Cine poate să lege pe un om ca acesta? Cine poate să potolească pe cel ce se poceşte singur, pe cel cuprins de furii, pe cel ce nu stă niciodată acasă, ci colindă mormintele, adică locuinţele desfrânatelor, locuinţe pline de groaznic miros şi de multă putreziciune?

Ce să mai spunem de zgârcit, de iubitorul de arginţi? Nu-i şi el, oare, tot un îndrăcit? Cine e în stare să-l lege? Nici frica, nici ameninţările zilnice, nici îndemnurile, nici sfaturile! Zgârcitul sfarmă toate aceste lanţuri. Dacă te apropii de el ca să-l scapi de chinul lui, cu jurământ te roagă să nu-l scapi de chin, că pentru el e mai mare chin a nu fi în chin. Poate fi, oare, o stare mai ticăloasă?” Şi Sfântul Părinte continuă, pe mai bine de două pagini, să arate cât de puternică este răutatea îndrăcirii pe care o constituie zgârcenia (ibid., p. 359-361).

Cât de actuale sunt şi acum cuvintele marelui Părinte antiohian! Căci şi acum e plină lumea de astfel de demonizaţi. Toţi cei ce trăiesc în păcate, ca unii care se supun voii diavolului, sunt stăpâniţi de el, sunt posedaţi de el. Sunt, deci, demonizaţi, deşi simptomele acestei demonizări sunt mai puţin evidente pentru ochiul trupesc.

Starea acestor demonizaţi este cu atât mai gravă cu cât, ca şi gadarenii de odinioară, ei refuză intrarea lui Hristos în hotarele lor, în casa şi în inima lor. „Ce ai cu noi, Iisuse? – este şi astăzi strigătul unei bune părţi a omenirii. Este, de fapt, strigătul legiunilor iadului prin gura tuturor celor ce refuză pe Hristos şi mântuirea Sa. Numai vindecarea de demonizare face să înceteze acest strigăt. Odată scăpat de tirania celui rău, omul doreşte cu toată fiinţa sa apropierea de Iisus. În Mc 5,18 citim despre fostul demonizat care Îl ruga pe Iisus ca să-L ia cu El. Domnul să ne ajute să ajungem cu toţii a dori din adâncul fiinţei noastre să fim întotdeauna cu El!

7. „O veșnică lecție de smerenie”. Căderea lui Satan şi a îngerilor lui celor răi ar trebui să ne fie tuturor o lecţie mântuitoare. Ei au crezut că pot fi ceva fără Dumnezeu. Şi, vai, ce au ajuns! Tot astfel, oamenii necredincioşi cred că pot fi ceva fără Dumnezeu. Mântuitorul a avertizat împotriva acestei amăgiri când a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15,5). Satan, zice Sfântul Ioan de Cronstadt, „este pentru toţi îngerii din cer şi pentru toţi oamenii de bună credinţă o veşnică lecţie de smerenie şi de ascultare; căci oricât de perfecţi ar fi îngerii, oricât de inteligenţi şi, în general, de perfecţi ar putea fi oamenii în anumite domenii, ei au toate acestea pur şi simplu prin bunătatea Creatorului, şi nimic prin ei înşişi” ( cit., p. 131).

Dacă avem ochi, putem vedea limpede ce face cel rău din omul care se lasă prins în lațul lui. Câtă decădere, câtă murdărie sufletească vedem în lumea în care trăim! Ori, vazând acestea, trebuie, cu adevărat, să ne înfricoșăm de iadul păcatului și al morții duhovnicești peste care tronează Satan și îngerii lui cei întunecați.

Iubitul meu cititor, poate că şi pe tine te mai leagă patimi grele şi de neînfrânt! Poate că şi din tine păcatul a făcut un demonizat! Poate că, stăpânit de un orgoliu inspirat de cel rău, ai ajuns şi tu să te crezi ceva prin tine însuţi, să crezi că eşti sau că ai putea fi ceva fără Dumnezeu şi fără Hristos-Mântuitorul! Şi poate că şi în fiinţa ta răsună demonicul: „Ce ai cu noi, Iisuse?”

O, deschide-ţi ochii şi vezi-ţi mormântul morţii veşnice pe care ţi l-ai ales! Vezi-ţi „obezile şi lanţurile” (cf. Mc 5,4) cu care păcatul te-a legat şi te-a dat rob vândut celui rău! Aleargă şi tu în calea lui Hristos, Care, iată, vine la tine şi prin acest cuvânt! Cere-I lui vindecarea ta, mântuirea ta!

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos