PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
Evanghelia de la Matei 10,32-35.37-38; 19,27-30
10 32 Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. 33 Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. 34 Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. 35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
37 Cel ce
iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de
Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine. 38 Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
19 27 Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? 28
Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie,
la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi
şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece
seminţii ale lui Israel. 29 Şi oricine a lăsat case sau
fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau
ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa
veşnică 30 Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.
1. Toți sfinții. Duhul
Sfânt a venit în lume să facă sfinți din toţi cei care-L primesc şi pun
în lucrare în viaţa lor darurile şi puterile Sale. De aceea s-a și
rânduit sărbătoarea Tuturor Sfinților în prima Duminică după cea a
Pogorârii Duhului Sfânt.
Pe mulţi sfinţi îi pomenim pe nume, la
sărbătorile lor, dar şi în fiecare zi a anului. Calendarul nostru
ortodox este plin de nume de sfinţi. Sinaxarul este încă şi mai bogat,
căci la fiecare zi ne dă mai multe nume de sfinţi decât cele care încap
în calendar. În Vieţile sfinţilor ni se istorisesc multe din
faptele acestora, şi mai ales sfârşitul lor bine plăcut lui Dumnezeu. Cu
toate acestea, avem conştiinţa că nu toţi sfinţii sunt cunoscuţi. Că nu
toate numele sfinţilor au fost reţinute de memoria Bisericii. Iată de
ce a socotit Biserica necesară dedicarea unei Duminici din an pomenirii tuturor sfinţilor. Şi anume, aşa cum spuneam, a acestei Duminici, prima după sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt.
2. Cetele sfinților. La Toţi sfinţii o pomenim, desigur, în primul rând, pe Maica Domnului.
Ea este cinstită de Biserică mai presus nu numai decât toţi oamenii
sfinţi de totdeauna, ci şi mai presus de puterile îngereşti. Spunem în
cântarea Axion-ului că Născătoarea de Dumnezeu este „mai
cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât
Serafimii”. Ori, Heruvimii şi Serafimii sunt cei mai cinstiţi între
cetele îngereşti, cei mai apropiaţi de tronul slavei dumnezeieşti.
Cinstim apoi pe Sfinţii Îngeri,
toate făpturile cereşti, care-L slujesc necurmat pe Dumnezeu şi Îl
laudă după cuviinţă. Pe baza datelor biblice, se vorbeşte de nouă cete
îngereşti: Serafimi, Heruvimi, Scaune (sau Tronuri), Domnii, Puteri,
Stăpânii, Începătorii, Arhangheli şi Îngeri. Toţi aceştia, ascultând de
voia lui Dumnezeu, sunt şi slujitori ai mântuirii noastre. De aceea îi
cinstim şi cerem mijlocirea lor în rugăciune către Dumnezeu.
Îi cinstim apoi pe sfinţii care au trăit
pe pământ, pe toţi acei oameni care, prin desăvârşită ascultare de
Dumnezeu şi de voia Lui, s-au învrednicit de răsplătirea Sa în ceruri.
Ei înşişi pot fi grupaţi în cete, după chemarea lor deosebită şi după
felul în care L-au slujit pe Dumnezeu. Astfel, între oamenii sfinţi,
după Maica Domnului, îl cinstim mai întâi pe Sfântul Ioan Botezătorul,
căci, după mărturia Mântuitorului Însuşi, „nu s-a ridicat între cei
născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt 11,11). În
icoana numită Deisis, Hristos Cel preamărit, Împărat şi
Arhiereu şezând pe tronul slavei dumnezeieşti, are de-a dreapta Sa pe
Maica Domnului, iar de-a stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul. Împreună cu
Sfântul Ioan Botezătorul, îi cinstim pe toţi Sfinţii Prooroci
ai Vechiului Testament, cei prin care Dumnezeu Însuşi a grăit oamenilor
şi a vestit venirea lui Mesia şi, prin El, a mântuirii lumii. Urmează Sfinţii Apostoli,
în ceata cărora Biserica îi socoteşte nu numai pe Cei Doisprezece (de
fapt treisprezece, căci grupului restrâns al Celor Doisprezece s-a
adăugat, tot ca unul dintre ei, Sfântul Apostol Pavel), ci şi pe Cei
Şaptezeci şi, de fapt, pe toţi bărbaţii sfinţi ai Bisericii primare ale
căror nume apar în scrierile Noului Testament şi care sunt desemnaţi
uneori ca „bărbaţi apostolici”. Vin apoi Sfinţii Ierarhi,
între care un loc aparte îl ocupă cei care au fost şi mari teologi şi
dascăli, cu un rol hotărâtor la păstrarea, definirea şi apărarea
învăţăturii ortodoxe. Un loc deosebit în sinaxarul ortodox îl ocupă Sfinţii Mucenici (Martiri),
adică toţi acei oameni sfinţi care şi-au vărsat sângele pentru credinţa
lor creştină, pecetluind astfel cu însăşi jertfa vieţii lor
mărturisirea lui Hristos şi a Evangheliei Sale. Sfinţii Cuvioşi,
călugări şi pustnici purtători de Dumnezeu care, dorindu-L numai pe
Mirele ceresc şi Împărăţia Sa, au părăsit lumea şi plăcerile ei, făcând
din toată viaţa lor o mucenicie de bună voie. Mai putem adăuga, ca o
ceată aparte, pe Sfinţii Doctori fără de arginţi, oameni sfinţi
care, trăind în lume, şi-au pus viaţa şi ştiinţa medicală în slujba
semenilor lor, fără plată, dorind numai răsplătirea cea de la Dumnezeu.
Ei nu numai că tratau pe bolnavi cu mijloacele medicale ale epocii lor,
ci, plini de credinţă şi de sfinţenie, se şi rugau pentru cei în
suferinţă, astfel încât vindecarea venea nu numai ca efect al
tratamentelor respective, ci mai ales ca un dar al lui Dumnezeu, prin
mijlocirea rugăciunilor lor. De aceea ei şi sunt numiţi „doctori fără de
arginţi şi făcători de minuni”.
Când sunt pomenite, la diferitele slujbe
ale Bisericii, diferitele categorii de sfinţi, la urmă sunt menţionaţi
întotdeauna părinţii Maicii Domnului, ale căror nume au fost reţinute de
Sfânta Tradiţie, adică Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana.
Iată diferitele grupe sau cete de
sfinţi, aşa cum sunt ele rânduite în Biserica Ortodoxă. Cu această
rânduială sunt pomeniţi sfinţii, de pildă, la Sfânta Proscomidie, Agneţul
având la dreapta sa, pe sfântul disc, părticica pentru Maica Domnului,
iar la stânga nouă părticele pentru diferitele cete de sfinţi, începând
cu Sfinţii Îngeri şi sfârşind cu Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana.
3. Nu toți sfinții ne sunt cunoscuți.
Aşa cum spuneam însă, nu toţi sfinţii ne sunt cunoscuţi. Nu-i cunoaştem
pe toţi proorocii Vechiului Testament. Bărbaţi apostolici – şi aici
intră şi Sfintele Femei care au avut un rol important în Biserica epocii
apostolice – au fost mai mulţi decât cei ale căror nume le ştim.
Ierarhi sfinţi a avut Biserica în toate epocile; celor mai mulţi nu li
se mai ştie nici numele. Dacă sunt pomenite unele nume de martiri şi
sunt cunoscuţi şi cinstiţi în mod deosebit unii martiri din vechime,
reprezentativi prin puterea mărturiei lor, trebuie să ştim că o mulţime
mare de oameni sfinţi, despre care nu mai ştim nimic, şi-au dat viaţa
pentru Hristos, în toate epocile. Să ne gândim numai la miile de martiri
din veacul nostru. Ba chiar şi acum, în diferite părţi ale lumii, sunt
numeroase cazuri de oameni torturaţi şi ucişi pentru că sunt creştini.
În diferite ţări ale Africii (Nigeria, Sudan etc.) și ale Asiei (în
Siria, în India, în Indonezia etc.), dar şi în alte ţări ale lumii,
chiar în ultimele luni au fost ucişi destul de mulţi oameni pentru
credinţa lor în Hristos şi pentru mărturisirea Evangheliei. De asemenea,
mulţi cuvioşi au rămas necunoscuţi chiar contemporanilor lor. Marele
mitropolit Dosoftei al Moldovei (sec. XVII) mărturiseşte că în munţii
Moldovei au fost mulţi pustnici necunoscuţi şi că, deci, ţara noastră a
avut o mulţime de sfinți care n-au fost reținuți în mod special de
memoria Bisericii.
Fiindcă vorbim de sfinţi români, se
cuvine să notăm faptul că Biserica românească şi-a dovedit, pe parcursul
îndelungatei sale istorii, autenticitatea şi vitalitatea tocmai prin
numărul şi prin calitatea sfinţilor ei. De la Sfântul Apostol Andrei şi
de la martirii din primele veacuri creştine, care au mărturisit pe
pământul ţării noastre, până la apărătorii Ortodoxiei din Transilvania,
până la Sfântul Calinic de la Cernica şi, foarte aproape de noi, până la
sfinţii care au martirizați în închisorile comuniste, iată un adevărat
drum de sânge şi de jertfă care străbate întreaga istorie a Bisericii şi
a neamului românesc.
Cum să nu-i cinstim pe sfinţi, când prin
ei a ajuns la noi, curată şi deplină, Evanghelia lui Hristos? Cum să
nu-i cinstim, când datorită lor Biserica în care ne mântuim există, până
azi, vie şi biruitoare? Cum, oare, dorind să ne mântuim, nu vom avea
pururi în faţa ochilor noştri duhovniceşti pilda vieţii lor sfinte? Cum
să nu preţuim necontenita şi puternica lor mijlocire în rugăciunea cea
pentru noi?
4. Prietenii lui Dumnezeu.
Îi cinstim pe sfinţi ca pe prietenii lui Dumnezeu – Mântuitorul Însuşi
îi numeşte pe Sfinţii Apostoli „prietenii” Săi (In 15,14-15) – şi ca
„fiii” sau „copiii” Săi (In 1,2). Sfântul Ioan Damaschin zice: „Dacă
Creatorul tuturor Se numeşte Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor,
Dumnezeul dumnezeilor, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni,
împăraţi… Nu spun că sunt dumnezei, împăraţi şi domni prin fire, ci
sunt numiţi aşa pentru că au împărăţit şi au stăpânit peste patimi şi au
păzit nefalsificată asemănarea şi chipul dumnezeiesc, potrivit căruia
au fost creaţi – căci şi icoana împăratului se numeşte împărat – şi
pentru că sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă şi L-au primit locuitor
înlăuntrul lor, iar prin participarea la El au devenit prin har ceea ce
este El după fire. Pentru ce dar nu trebuie cinstiţi cei care au ajuns
slujitori şi prieteni şi fii ai lui Dumnezeu? Căci cinstea dată de cei
împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de Stăpânul
tuturor” (Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, ed. a III-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 173-174).
Mântuitorul Însuşi mărturiseşte pentru
sfinţi înaintea Tatălui ceresc, cum ne spune în Sfânta Evanghelie de
astăzi: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,
mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri”
(Mt 10,32). Cum, atunci, nu vom mărturisi şi noi pentru ei, împreună cu
Domnul şi Mântuitorul nostru?
5. Modele pentru noi.
Pe de altă parte, îi mărturisim şi îi cinstim pe sfinţi ca modele pentru
noi, ca unii pe care dorim şi trebuie să-i imităm, în dragostea şi
jertfelnicia lor pentru Hristos. Tot în Evanghelia de astăzi, exigenţa
urmării lui Hristos apare formulată într-un mod radical: „Cel ce iubeşte
pe tată, ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine;
cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este
vrednic de Mine” (Mt 10,37-38). Sfinţii sunt tocmai acei oameni care au
îmbrăţişat fără rezerve aceste exigenţe radicale ale urmării lui
Hristos. „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie” – mărturisesc
Sfinţii Apostoli (Mt 19,27). Iar Mântuitorul zice că prin această totală
lepădare a lumii de dragul Lui, ei nu numai că vor dobândi viaţa
veşnică, ci vor fi şi judecători ai lumii (Mt 19,28-29). Iată cinstea pe
care o dă Dumnezeu sfinţilor Săi! Şi noi să refuzăm a recunoaşte
această cinste, să refuzăm a-i cinsti pe cei pe care Dumnezeu Însuşi îi
cinsteşte?
Faptul că trebuie să-i cinstim pe sfinţi
ca modele de urmat pentru noi este subliniat cu multă putere de
Apostolul de astăzi (din Evrei 11,33 şi urm.). Prin credinţă, sfinţii au
săvârşit lucruri mari şi mai presus de puterea omenească. Au putut
săvârşi aceste lucruri deoarece Dumnezeu Însuşi era prezent în ei şi
lucra prin ei. Sfinţii, „prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut
dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins
puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din
slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor
în fugă. Prin ei, unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi” (Evrei
11,33-35a).
Apostolul arată însă în continuare şi
câte au avut ei de suferit pentru credinţa lor (Evrei 11,35b-38). Lumea
nu i-a iubit niciodată pe sfinţi. Mântuitorul arată care este cauza urii
pe care lumea o poartă sfinţilor: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi
ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe
voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (In 15,19). Nici sfinţii n-au
iubit „lumea”, în sensul în care foloseşte evanghelistul aici acest
cuvânt; ei n-au iubit şi n-au putut iubi lumea de păcat. Nu puteau avea
ochi pentru această lume cei ce se simţeau pe pământ „străini şi
călători”, dorind o patrie „mai bună” decât lumea pământească, anume „pe
cea cerească” (Evrei 11,13-16). Nu puteau avea ochi pentru lume şi
pentru deşertăciunile ei cei care erau „cu ochii aţintiţi asupra lui
Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12,2). Înconjuraţi
cum suntem de ispitele lumii, cum nu vom avea mereu în faţa ochilor
aceste modele, pe sfinţii care au avut tăria de a-şi îndrepta privirea
numai spre Iisus Mântuitorul şi spre dorita Patrie cerească? Apostolul
însuşi ne îndeamnă să luăm aminte mereu la acest „nor de martori”.
6. Adorarea lui Dumnezeu și cinstirea sfinților.
Cu toate acestea, sunt astăzi mulţi care se cred buni creştini şi
foarte fideli cititori şi împlinitori ai cuvântului Scripturii şi care
totuşi refuză cinstirea sfinţilor, ba chiar o confundă cu idolatria.
Trebuie să spunem că această rătăcire – căci, într-adevăr, este vorba de
o gravă rătăcire – pleacă de la câteva presupoziţii eronate.
În primul rând, ei consideră că
cinstirea sfinţilor ar prejudicia într-un chip oarecare închinarea care
se cuvine numai lui Dumnezeu. E vorba însă aici de o gravă confuzie.
Căci nu este acelaşi lucru adorarea lui Dumnezeu sau închinarea care I se cuvine numai Lui cu cinstirea
sfinţilor. Cinstirea sfinţilor nu înseamnă nicidecum a-L confunda pe
Dumnezeu-Creatorul cu creatura Sa. Pe sfinţi îi cinstim ca purtători de
Dumnezeu, ca cei care s-au învrednicit de îndumnezeirea după har. Dar
numai lui Dumnezeu Îi aducem închinare sau adorare. Cum s-ar putea ca
cinstirea sfinţilor să prejudicieze închinarea cuvenită numai lui
Dumnezeu? Această cinstire nu numai că nu înseamnă lepădarea unicului şi
adevăratului Dumnezeu şi a închinării cuvenite numai Lui, ci,
dimpotrivă, ea înseamnă de fapt mărturisirea Aceluiaşi Dumnezeu, Care
S‑a sălăşluit întru sfinţii Săi, Care i-a sfinţit şi i‑a preamărit.
În al doilea rând, Cei care refuză
cinstirea sfinților confundă mijlocirea pentru noi a sfinţilor, prin
rugăciunea lor pentru noi, cu mijlocirea mântuitoare a lui Hristos prin
Jertfa de pe Cruce, unică, atoteficientă și nerepetabilă. Trebuie să
ştim însă că, cerând sfinţilor să se roage pentru noi, nu ne abatem
nicidecum de la credinţa şi mărturisirea că „Unul este Mijlocitorul
între Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos” (I Tim 2,5). Şi în viaţă
fiind, sfinţii s-au rugat stăruitor pentru semenii lor. Ei n-au
abandonat această preocupare atunci când au trecut dincolo. Plini de
iubire pentru oameni şi voind, ca şi Domnul lor, „ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim 2,4), se se roagă
necontenit pentru lume. Apocalipsa ni-i şi prezintă pe toţi sfinţii –
cei 144.000, număr simbolic care tocmai aceasta înseamnă: toţi – împreună cu Hristos, în ceruri. Fiind aproape de Hristos, ei au „îndrăzneală” la El (Evagrie Ponticul, Schiţă duhovnicească,
în „Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947, p. 46). Mântuitorul Însuşi i-a
asigurat că le va împlini orice rugăciune: „Dacă rămâneţi întru Mine şi
cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (In
15,7); şi: „Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (In
16,24). Pe baza acestor făgăduinţe ale Domnului, avem credinţa că
sfinţii pun această îndrăzneală a lor în slujba iubirii faţă de cei ce
au nevoie de ajutor şi în slujba mântuirii lor, cerând acest ajutor şi
rugându-se lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor (Pr. prof. Dumitru
Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 1978, p. 314).
7. Cinstirea moaștelor sfinților. De cinstire sunt vrednice nu numai numele şi faptele sfinţilor, ci şi moaştele
Prin viaţa lor sfântă, ei s-au făcut cămări şi locaşuri curate ale lui
Dumnezeu. Înseşi trupurile lor s-au făcut temple ale Duhului Sfânt (I
Cor 6,19). Iar moartea lor este mai degrabă somn decât moarte; şi
„cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps 115,6).
Sfântul Ioan Damaschin zice: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare
mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri
de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie
necredincios! Dacă prin voinţa lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apă din
piatră tare (Ieş 17,5-6; Num 20,7-11) şi din falca măgarului, apă pentru
Samson căruia îi era sete (Jud 15,19), este de necrezut să izvorască
mir bine mirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei
care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la
Dumnezeu” (op. cit., p. 174).
Cinstindu-i pe sfinți, după cuviință și
după voia lui Dumnezeu, şi cerând puternicul lor ajutor în rugăciunea
către ei, să ne silim și mai mult să le urmăm pilda vieții lor curate și
deplin dăruite lui Hristos.
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!