'Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va
fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi
viclean, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în
tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate
să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl
va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu
puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă
îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul
vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana
și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu
seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel
ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și
cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?
Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului
cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc și vă spun vouă că nici Solomon,
în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă
iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu
astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?
Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce
ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii;
doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai
întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor
adăuga vouă.'(Matei 6, 22-33)
În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieții spirituale și libertății noastre sufletești pentru a nu fi înrobiți de grijile pentru bunurile materiale.
Cum înțelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos și cum o putem dobândi?
Trebuie să o înțelegem, ca și Sfinții Apostoli, în lumina tainei lui Hristos și a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat și de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: 'Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi... Fraților, ați fost chemați la libertate' (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: 'Adevărul vă va face liberi; ... dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi' (Ioan
8, 32, 36). Experiența libertății pe care Hristos o dăruiește omului se
realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat și de
către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că 'unde este Duhul Domnului, acolo este libertate' (II Corinteni 3, 17).
Libertatea este dar al lui Dumnezeu care se cultivă prin maturizare spirituală permanentă
Libertatea pe care o aduce prezența Duhului Sfânt în om se arată și prin familiaritatea
care se stabilește între om și Dumnezeu, păstrându-se, în același timp,
distincția între creatură și Creatorul său. Creșterea spirituală a
omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experiența
libertății fiilor lui Dumnezeu sau a filiației adoptive prin harul divin
necreat (cf. Romani 8, 15).
Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în
modul cel mai liber, conform cu natura sa de ființă creată după chipul
lui Dumnezeu și de purtător al Duhului Lui dat prin însăși alcătuirea sa
dintru început (cf. Facere 2, 7) și prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înțelegem de ce 'unde este Duhul Domnului, acolo este libertate' (II Corinteni 3, 17).
Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu și chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o
înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de
Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: 'La început
omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și a primit, între altele,
nașterea din Duhul, pentru a obține, după voința sa liberă, a fi după
asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui și dumnezeu după har prin Duhul'.1
Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu
Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de
importantă este voința liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca
ființă în comuniune.
Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa;
el nu a ales-o. De la neființă, omul trece la ființă tocmai în această
comuniune. Mai precis, omul este modelat de 'mâinile' lui Dumnezeu și
este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere
2, 7). Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui
Dumnezeu și nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.
Totuși, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom și ispitirea șarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în fața situației de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, și anume aceea de a alege între Creator și creatură, între Dăruitor și darurile Sale.
Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului față de lumea materială, în
uitare de Dumnezeu și în neascultare de El, adică într-o ruptură a
comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine
spirituală sau de relație. Armonia omului cu Dumnezeu este profund
afectată după căderea în păcatul neascultării și al lăcomiei; omului îi
este rușine și îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea
sa de-a trăi în comuniune este slăbită și pervertită. Omul se scuză
acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe șarpe...
Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav
relațiile umane interpersonale și relația omului cu natura sau cu mediul
înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtășește de darurile create de
Dumnezeu în stare de recunoștință față de Dumnezeu, ci el le posedă și
se lipește de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se
lipește mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbește mai mult în
comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat. Dependența sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri. Relația
omului pătimaș cu semenii săi și cu natura nu mai este relație de
comuniune spirituală, ci una posesivă și conflictuală. Centrarea omului
în sine însuși și în lumea materială produce o închidere a sa în fața
lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii. Patimile
egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de
care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a
omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi
permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale
să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează.
'Supus legilor biologice și cosmice, omul este condamnat la moarte, la
suferințe fizice, patimile se trezesc și-i întunecă sufletul, îi răpesc
puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariția iubirii duce la înrobire
socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire
(spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut'.2
Așadar, libertatea omului de-a alege între dar și Dăruitor a fost
folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel
poate fi 'ca Dumnezeu' fără Dumnezeu.
Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui
Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină și
firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una
salvatoare și eliberatoare, în sensul vindecării și eliberării naturii
umane din robia păcatului și a morții.
Iisus Hristos - împlinirea libertății în iubirea divino-umană
Legătura strânsă care există între comuniunea cu Dumnezeu și
libertatea omului se regăsește în întreaga istorie a mântuirii, care
este și istoria eliberării omului de robia multiplă a păcatului.
Libertatea drepților și profeților Vechiului Testament în confruntarea lor cu societatea decăzută a timpului lor se explică prin
legătura lor puternică și constantă cu voința lui Dumnezeu. Libertatea
drepților își găsește izvorul și puterea în împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu, în mărturisirea adevărului și în săvârșirea binelui.
Libertatea lor se întărește și se manifestă în alegerea pe care ei o fac
între bine și rău, între adevăr și minciună, între dreptate și
nedreptate.
Totuși, expresia cea mai desăvârșită a legăturii care există între
comuniunea omului cu Dumnezeu și libertate se descoperă în Persoana și
lucrarea lui Hristos, Noul Adam sau Omul desăvârșit. Felul în care Iisus Hristos folosește libertatea Sa umană, într-o lume aflată în robia păcatului și a morții, arată adevărata natură și finalitate a libertății omului creat după chipul lui Dumnezeu.
Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii și cu bunurile materiale create, este în mod esențial și unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele și de-a evita păcatul, chiar dacă El trece prin suferință și moarte.
Libertatea desăvârșită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică
și totala Lui libertate de a Se dărui oamenilor, iubind chiar și pe cei
care L-au răstignit: 'Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!'. Această libertate a lui Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele:
'Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca
iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl
pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau. Această
poruncă am primit-o de la Tatăl Meu' (Ioan 10, 17-18).
Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu și pentru oameni Îl
face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce dorește, de a fi
înțelegător și iertător cu cei păcătoși, umiliți și marginalizați, dar
și de a înfrunta sau a combate mândria, ipocrizia și nedreptatea celor
care se iubesc doar pe ei înșiși și stăpânesc peste alții.
Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus
refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi în uitare de
Dumnezeu sau în despărțire de El, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu
are întâietate față de orice avere sau putere lumească.
Pentru Iisus Hristos, postul, simplitatea și modestia materială nu
înseamnă lipsire de libertate, ci tocmai afirmarea libertății sufletului
de-a fi statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu. Crucea
suferinței lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea
Lui ca om de-a rămâne unit cu Dumnezeu în pofida suferinței și a morții.
Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat
acestei umanități a lui Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea
lui Hristos este și afirmarea cea mai puternică a libertății omului în
raport cu istoria care ucide și în raport cu legile biologice și cosmice
ale stricăciunii sau descompunerii. Hristos Cel înviat este Omul
liber care trăiește plenar (suflet și trup) comuniunea cerească eternă
pe care a ales-o în mod liber în timpul vieții Sale pământești, arătând
astfel că iubirea Sa este mai tare decât moartea.
Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este lumina care întărește libertatea creștinului
Întreaga viață creștină, ca viață în Hristos și în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi și păstra libertatea de-a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și de aproapele, în pofida ispitelor și necazurilor din lume.
Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida
piedicilor de tot felul, constituie experiența creștină cea mai profundă
a libertății. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: 'Cine ne
va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea,
sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia,
sau sabia? (...) Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici
stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici
înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne
despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul
nostru' (Romani 8, 35, 38-39).
Pentru creștinul duhovnicesc, problema libertății privește totdeauna finalitatea sa: ce
am făcut cu libertatea noastră? Care este libertatea prin care Se
preamărește Dumnezeu în noi sau libertatea în care noi ne asemănăm cu
Hristos?
Mai întâi de toate, libertatea prin care se preamărește Dumnezeu în
noi este asumarea crucii și urmarea lui Hristos, ca răstignire a
patimilor egoiste din noi, spre a dobândi iubirea smerită și milostivă,
temelie a libertății adevărate.
După cum Crucea lui Hristos este luminoasă în iconografia ortodoxă, pentru că Hristos Se dăruiește în mod liber pentru viața lumii (cf. Ioan
10, 17-18), tot astfel lupta creștinului cu păcatul și patimile egoiste
trebuie dusă cu speranță și bucurie, deoarece ea are ca scop luminos
întărirea lui în iubire de Dumnezeu și de semeni.
În general, asceza creștină sau lupta duhovnicească unită cu rugăciunea
și postul implică voință tare, smerenie sau lepădare de sine și
'răstignirea' patimilor egoiste (cf. Luca 14, 33; Coloseni 3, 9; Romani 8, 13; Matei 16, 24-26; Marcu 8, 34-36; Luca 9, 23-25), mai precis, o convertire permanentă cu scopul de înnoire a vieții, adică transformarea
patimilor egoiste în putere de iubire milostivă. De ce? Pentru că
patimile egoiste sunt o căutare greșită a infinitului în lucruri finite
sau a fericirii eterne în realități efemere.
Rugăciunea - putere eliberatoare de grijile vieții devenite robie a sufletului
Cunoaștem faptul că nu există progres duhovnicesc creștin fără rugăciune intensă și constantă. Însă ce legătură există între libertate și rugăciune? Vom cita aici cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae referitoare la realizarea libertății prin rugăciune: 'Rugăciunea
este ridicarea omului mai presus de el însuși. Doar înălțându-se
deasupra propriei persoane dincolo de ceea ce numim libertate
discreționară, omul se sustrage determinismului naturii și morții. Doar
eliberându-se de el însuși, omul devine liber cu adevărat, nefiind
stăpânit de nici o patimă (...). Adevărata libertate se manifestă și
se menține într-o relație de iubire curată cu altă persoană și, în
ultimă instanță, cu Persoana Supremă. Căci această Persoană Supremă
nu va fi niciodată stăpânită de vreo forță anume și nu va fi deci
ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relație cu Dumnezeu, noi suntem liberi pe deplin, pentru că El, nefiind stăpânit de nimeni, nu vrea să stăpânească. Nu
trebuie să-și apere libertatea stăpânind (...). Niciodată propria
libertate nu poate fi asumată prin dominare. Nu există adevărată
libertate în însingurare; ne adâncim și rămânem în izolare din pricina
imposibilității de-a ne elibera de noi înșine (...). Doar relația cu o
Persoană Supremă, a cărei libertate nu are cum să fie amenințată, îmi
asigură deplin libertatea (...). Adevărata libertate dă naștere și
actualizează libertatea celuilalt. Simt, în libertatea mea, libertatea
celui cu care sunt în relație. Aceasta nu este nici o libertate care
s-ar dezinteresa de mine, nici o libertate care ar vrea să mă domine:
este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul (celuilalt)
pentru libertatea mea și pentru persoana mea (...)'.
În Duhul Sfânt uităm atât de mult de persoana proprie, ieșim cu totul
din noi înșine, încât nu mai putem distinge între lucrarea noastră și
lucrarea Duhului lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 26). În
rugăciunea pe care o dăruim deplin lui Dumnezeu și El ni Se dăruiește
deplin ca Tatăl fiilor Săi. Iar noi avem libertatea de fii ai lui
Dumnezeu. Prin urmare, noi nu ne simțim dominați de El ca niște robi, ci
suntem liberi și moștenitori ai libertății Sale, născuți din libertatea
Sa și trăind în libertate.3
În concluzie, vedem că adevărata libertate a creștinului se realizează
în comuniunea lui cu Dumnezeu-Omul Cel liber și eliberator, cu Iisus
Hristos, în Biserica Sa care adună pe oameni în iubirea Preasfintei
Treimi și îi pregătește să caute prin rugăciune și faptă Împărăția lui
Dumnezeu ca libertate eternă a sfinților. Grija pentru dobândirea
acestei libertăți sfinte trebuie să biruiască toate celelalte griji ale
vieții. Acesta este îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia
de azi, care este o Evanghelie a eliberării noastre sufletești de robia
grijilor pentru cele materiale, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea
noastră. Amin.
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D.
2 Th. Å pidlÃk, La spiritualité de lâOrient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81.
3 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint Esprit, (DDB) Paris, 1981, pp. 63-69.
(Informații preluate din săptămânalul Lumina de Duminică din data de 24 iunie 2012)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!