PREDICA LA DUMNIICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

Iubiţi credincioşi, Iată-ne ajunşi, după sărbătoa-rea Betleemului, după sărbătoarea Tăierii împrejur a Mântuitorului, după sărbătoarea Botezului şi a prăznuirii Sfântului Ioan Botezătorul, în această Duminică, Duminica după Botezul Domnului, care marchează în conştiinţa Bisericii începutul propovă-duirii Mântuitorului. Iată textul la care fac trimitere Sfinţii Părinţi, atunci când sărbătorim această zi! El este din Matei, capitolul 4, versetele 12-17. Iată ce ne spune:

„Şi Iisus auzind că Ioan a fost întemniţat, a ple-cat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Za-bulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, spre Mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit».

De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia ceru-rilor!».”

Iată cum Duminica de astăzi vine să întărească, oarecum, ca o pecete de taină, sărbătorile cele mari ale iernii, care, iată, pare că au trecut. Am fost mai întâi la slava Betleemului, ne-am închinat laolaltă cu păstorii, ascultând cântare îngerească; am adus danii laolaltă cu magii, plecat-am spre Sinagogă spre a vedea cum este tăiat împrejur Dumnezeu care a luat trup; am fugit în Egipt cu Mântuitorul; l‑am binecuvântat pe Sfântul Vasile cel Mare şi da-rurile pe care el le-a adus Bisericii; ba ne-am gândit şi la întâiul martir pentru Hristos, la Sfântul Arhidi-acon Ştefan; ne-am bucurat să vedem laolaltă cu Sfântul Ioan Botezătorul cum cerurile se deschid şi să auzim glas vestindu-ne că Iisus Hristos este Fiul cel iubit întru Care Tatăl a binevoit; l-am sărbătorit pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care din naştere s-a arătat minunat, cel care prin naşterea lui a alungat sterpiciunea, cel care prin naşterea lui a vestit că se poate, cel care a tresăltat în pântecele maicii sale la auzul salutului Maicii lui Dumnezeu, cel care în pustie a botezat cu botezul pocăinţei în apele Iorda-nului, chemându-i pe oameni la pocăinţă, cel care a văzut pe Mielul lui Dumnezeu Cel care ridică păca-tele lumii, Cel pe care L-a vestit cu tărie că va veni să boteze cu Duhul Sfânt.

Iată-ne ajunşi la acest moment în care Ioan, cel care se opunea cu vehemenţă traiului în concubinaj al lui Irod cu Irodiada, soţia fratelui lui Irod, Filip, este dus în temniţă şi momentul întemniţării, dacă vreţi, momentul coborârii în mormântul acesta al puşcăriei, al lui Ioan Botezătorul, înseamnă pentru noi ridicarea la propovăduire a Mântuitorului. Este extraordinar versetul pe care Sfântul Evanghelist Matei găseşte cu cădere să-l pună aici în Evanghe-lie, pentru că, iată, Îl identifică pe Domnul ca ple-când în Galileea, părăsind Nazaretul şi venind să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi ale lui Neftali. Şi găseşte versetul din Vechiul Testament care întocmai vestea acest lucru: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Popo-rul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi-n umbra morţii lumină le-a răsărit”.

Iată, aşadar, că se împlinea ceea ce spunea Sfântul Ioan în Evanghelia sa şi ceea ce minunat prezenta de fiecare dată ca fiind realitatea întâlnirii dintre Ioan şi Mântuitorul. Este momentul în care se potrivesc cu tărie cuvintele Sfântului Ioan Evan-ghelistul, care spunea despre Sfântul Ioan Botezăto-rul că el a fost trimis de la Dumnezeu şi „acesta spre mărturisire a venit, să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu el era Lumina, ci să mărturisească despre Lumină. Lumi-na era cea adevărată Care, venind în lume, luminea-ză pe tot omul. În lume era şi lumea printr-însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, şi ai Săi nu L-au primit. Dar celor câţi L-au primit, care cred întru Numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul trup S‑a făcut şi S-a sălăşuit întru noi; şi noi văzu-tu‑I‑am slava ca pe slava Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”.

Iată cât de importantă este în viziunea sfinţilor evanghelişti această ieşire la propovăduire a Mân-tuitorului. Pentru că, în cele din urmă, cuvintele cele dintâi ale predicii Mântuitorului nu sunt altele decât cuvintele cele de pe urmă ale marelui prooroc, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”. Şi n-o spunea oricine, o spunea Împăratul cerurilor şi ştim că aco-lo unde este Împăratul, acolo este Împărăţia, tot ast-fel cum ştim că unde este episcopul, acolo este Bise-rica. Domnul vine să deschidă mari porţile măririi. Vine să ne aducă aminte că suntem chemaţi spre o chemare mult mai înaltă decât aceea de a ne lăsa scăldaţi în apele vieţii cotidiene, încercându-ne sim-ple întoarceri către Dumnezeu. El ne cere pocăinţă pentru că s-a apropiat Împărăţia cerurilor, Împără-ţia cerurilor pe care ne obligă s-o căutăm mai întâi în noi înşine, pentru a dobândi şi cele din afara noastră, Împărăţie care se vădeşte a fi tăria noastră, scăparea şl izbăvirea noastră în pragul şi în faţa tuturor altor Împărăţii.

De ce este importantă predica de astăzi a Mân-tuitorului? Pentru că acest cuvânt: „Pocăiţi-vă!” a fost luat un pic în derâdere oarecum chiar de noi, ortodocşii, atunci când sectarilor spunem: „pocăiţi-lor”. În ce constă adevărata pocăinţă creştină ne-o vădeşte de fiecare dată Mântuitorul când ne cere inimă nouă, inimă curată, ne cere naştere de Sus, ne cere întoarcere către Dumnezeu, ne cere unire cu Sfintele Sale Taine, ne cere bucurie la întâlnirea cu Hristos, ne cere Spovedanie, ne cere participare la viaţa Bisericii, dar ne cere şi fapta bună, ne cere şi împlinirea în celălalt, ne cere ca nimic din tot ceea ce facem noi să nu fie făcut în numele interesului nostru personal, ci în numele intereselor Împărăţiei cerurilor, deci în numele Împăratului. Este mare acest „pocăiţi-vă” şi pentru că el ne cere, de fapt, tuturor în mod egal, indiferent de confesiunea pe care o avem, această schimbare a minţii; dar nu numai a minţii, ci şi a mentalităţii în raport cu Dumnezeu.

Fără îndoială că pierderea sensului pe care o suferă în societatea modernă acest cuvânt „pocăin-ţă” sau „pocăitule” ţine de batjocorirea noastră, pe care întotdeauna o adresăm cuvintelor sacre din Sfânta Scriptură. Desacralizarea şi aruncarea în noroiul cunoştinţei de zi cu zi ne costă enorm. Pentru că oricât de mult am vrea să pricepem ce este cu Dumnezeu, ce se întâmplă cu noi, ce este Biserica, dacă nu vom avea acest început de pocăin-ţă nimic nu ne va fi cu folos.

Iată că, astăzi, Domnul, Cel ce S-a botezat mai ieri-alaltăieri în apele Iordanului, vine să ni Se descopere cu totul. Teofania aceea de la apa Iorda-nului, Epifania, arătarea Lui în lume, avea să fie întărită şi prin cuvântul Lui. Icoana lui Dumnezeu vorbea. Dumnezeu făcut trup a început să vorbeas-că în cuvinte omeneşti pentru mântuirea omenescu-lui din noi. Că este valabil până la sfârşitul veacuri-lor acest „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia ceru-rilor!” o simţim fiecare dintre noi. Toţi căutăm Împă-răţia cerurilor în ceilalţi, deasupra noastră, în jurul nostru, dar dacă n-o vom zidi înăuntrul nostru prin împreună-Împărăţire în inima noastră cu Hristos, zadarnice vor fi toate căutările noastre. Prea ne‑am obişnuit să căutăm celelalte ale vieţii în speranţa că cele ale cerurilor ni se vor adăuga nouă. Trebuie să căutăm mai întâi Împărăţia cerurilor şi apoi celelalte ni se vor da nouă. Trebuie mai întâi să învăţăm să ne pocăim şi să trăim în smerenie lângă Hristos ca să primim darurile cele mari.

Veţi spune, probabil, că asta au spus-o „popii” dintotdeauna, că fericirea noastră este dincolo, dar daţi-mi voie să vă spun că greşiţi. Fericirea noastră este cea începută aici. Eşti cu adevărat fericit atunci când descoperi în ochii omului de lângă tine bu-curia de a te fi întâlnit, fără fariseisme şi fără dorinţa de a pune mâna pe banii tăi. Este fericirea aceea pe care ţi-o dă strângerea la piept a copilului pe care nu l-ai ucis, ci l-ai lăsat să se nască. Este bucuria aceea pe care ţi-o dă de fiecare dată întâl-nirea cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu bucurie, în că-utarea lui Dumnezeu, este fericirea aceea fantas-tică de a te simţi omul lui Dumnezeu între oamenii lui Dumnezeu, de a te bucura laolaltă cu semenii tăi că Dumnezeu trăieşte, că Dumnezeu există şi că El nu este părerea sau opinia cuiva, sau o ideologie de o nuanţă sau alta.

De fiecare dată se reproşează Bisericii că prin modul în care tratează, trimiţând tot timpul la Îm-părăţia lui Dumnezeu ca ultimă instanţă, se încear-că eludarea grijilor noastre de fiecare zi. Dar luaţi aminte şi gândiţi-vă ce uşor ne-ar fi dacă cei care ne conduc astăzi s-ar gândi mai des la Împărăţia ceru-rilor decât la înţelegerea europeană; s-ar gândi mai des la Împărăţia cerurilor decât la integrarea în NATO. Ce bine ne-ar fi nouă dacă oamenii Parla-mentului României ar fi oamenii Bisericii, oameni ai Bisericii cu adevărat, adică oamenii lui Hristos; dacă profesorii de la catedră L-ar vesti copiilor pe Hristos, ca unii ce sunt de-ai lui Hristos. De câte sărăcii n-am scăpa, de câte patimi nepotolite nu ne‑am îndepărta şi de câte uri n-am învăţa sufletul să se dezveţe, învăţându-l să înveţe a iubi!

Este mare Duminica de astăzi – ca toate Dumi-nicile, de altfel, – şi pentru aceea că ne arată că Hristos Domnul este Unul de-al nostru, Care a căl-cat pământul, Care a văzut marea, Care s-a bucurat de limpezimea cerului, Care a frânt pâinea săracilor, care a dăruit vin mesenilor la nuntă, Care a bine-cuvântat pe cei care binecuvântau, Care a uscat smochinul ce nu dădea roadă, Care a îmbrăţişat pe cei care plângeau şi Care a iertat pe cei care din prea multă iubire păcătuiau. Unul de-al nostru, dar Dumnezeu în aceeaşi vreme; Unul de-al nostru, dar Unul care întotdeauna ne va putea trage de-a dreapta Tatălui, acolo unde ne este locul.

Şi dacă nu facem parte din pământul lui Zabu-lon, din pământul lui Neftali, ca să vedem lumină mare, sigur facem parte, dincolo de Iordanul tuturor vremurilor, din Galileea neamurilor. Şi nouă, celor ce stăm în întuneric, astăzi, mai mult ca niciodată, ne-a răsărit Lumină mare; iar nouă, celor ce stăm în latura şi-n umbra morţii spirituale, Lumină ne-a răsărit, spre a ne întări în dragoste, în nădejde şi-n credinţă.

Luaţi seama, dar, iubiţilor, că s-a apropiat Îm-părăţia cerurilor. Pocăiţi-vă!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012