Rahela îşi plânge copiii - Duminica după Naşterea Domnului

Evanghelia de la Matei 2,13-23

¹³ După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. ¹⁴ Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. ¹⁵ Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. ¹⁶ Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. ¹⁷

Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: ¹⁸ „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. ¹⁹ După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, ²⁰ şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. ²¹ Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. ²² Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. ²³ Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

 1. După bucurie, „plângere şi tânguire multă”. Adeseori în viaţă, după cea mai mare bucurie urmează încercarea şi jalea cea mai adâncă. Această succesiune o aflăm şi în capitolul 2 din Evanghelia de la Matei. În prima parte a capitolului (v. 1-12) este relatată închinarea magilor de la Răsărit, călăuziţi în chip minunat de stea până la Betleem. Ei I-au adus Pruncului dumnezeiesc daruri: aur, tămâie şi smirnă. Şi, mai ales, I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Un dar îi aduce Evanghelistul însuşi, prin această minunată istorisire. Într-adevăr, cu cât ar fi mai sărac Crăciunul nostru dacă din tabloul Naşterii Mântuitorului ar lipsi magii şi steaua lor cea minunată!

După tabloul luminos urmează însă un tablou cu totul întunecat. În v. 10 ni s-a vorbit despre o „bucurie foarte mare”. În al doilea tablou este vorba, dimpotrivă, de „plângere şi tânguire multă” (v. 18).

Pentru însăşi Fecioara Maria şi pentru dreptul Iosif, bucuria a fost de scurtă durată. Numai ce au plecat magii, şi „iată, îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă” (v. 13). Acest înger – desigur, îngerul păzitor al lui Iisus care, după Evanghelia de la Luca (1, 26), nu este altul decât arhanghelul Gavriil – este mereu prezent în primele două capitole ale Evangheliei de la Matei, arătându-i-se de mai multe ori lui Iosif (Mt 1,20; 2,13.20.22) şi o dată magilor (Mt 2,12).

2. Matareea. Cunoscând cine era Irod, cât de mare era frica acestui uzurpator în faţa oricărei umbre care i-ar fi ameninţat tronul, cât de crunt obişnuia să înăbuşe în faşă orice ar fi considerat el a fi o tentativă de a-i pune sub semnul întrebării stăpânirea, nu ne miră de fel vestirea pe care îngerul i-o face acum lui Iosif. Ne miră mai degrabă faptul că, după cele aflate de la magi (v. 2), Irod a întârziat totuşi să ia măsuri extreme. A fost, desigur, o lucrare a Proniei. Irod cel atât de vigilent se dovedeşte de data aceasta destul de încet în reacţii, dându-i astfel dreptului Iosif timpul necesar pentru a se refugia în Egipt. Egiptul era, de altfel, locul tradiţional în care se refugiau evreii în vreme de cumpănă. După tradiţie, dreptul Iosif n-a intrat prea adânc în pământul Egiptului, ci a rămas undeva aproape de graniţă, într-un loc numit Matareea, care înseamnă, etimologic, „apă rece”. Pentru scurtă vreme, Pruncul Iisus a ajuns în Egipt.

Sfântul Matei a fost numit „Evanghelistul plinirii”, căci el pune mereu faţă-n faţă profeţiile mesianice cu evenimentele din viaţa lui Hristos care reprezintă împlinirea acestor profeţii. El nu-şi dezminte acest calificativ nici în cazul de faţă. Deoarece, venind în Egipt, Hristos reiterează drumul poporului ales, Sfântul Matei aplică acestui moment cuvântul profetic al lui Osea (11,1): „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Mt 2,15). Dumnezeu a chemat din Egipt mai întâi pe poporul lui Israel, „fiul” alegerii Sale. Dar, iată, Iisus-Mesia urmează El Însuşi acelaşi traseu. Şi pe El Îl va chema Dumnezeu din Egipt. Pe El, Care este cu adevărat „Fiul” lui Dumnezeu. Evanghelistul se vede astfel întru totul îndreptăţit a-I aplica lui Iisus şi acestui moment precis din viaţa Sa cuvântul proorocului.

3. Irod și crimele sale. Despre Irod Idumeul şi despre cruzimea sa fără margini ştim foarte multe lucruri. Ni le-a transmis un istoric iudeu care a trăit la puţină vreme după Irod. Este vorba de Iosif Flaviu, care a murit pe la sfârşitul veacului I după Hristos. Rezumând istoria sângeroasă a domniei lui Irod, un istoric evreu din veacul nostru (Joseph Klausner, Jesus von Nazareth) zice: „Irod s-a suit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a murit ca un câine”. Ne interesează aici a doua propoziţie a acestei atât de sugestive descrieri a carierei lui Irod, aceea că „a domnit ca un tigru”. Într-adevăr, nimic mai exact decât această comparaţie. Irod nu s-a dat înapoi de la nici o cruzime, de la nici o crimă. Acestei cruzimi i-au căzut pradă nu numai un mare număr de cetăţeni, dintre cei mai de frunte, ci chiar mai mulţi dintre membrii propriei sale familii. Mai ales aceştia din urmă sunt, peste veacuri, dovada de netăgăduit a faptului că Irod a fost în stare, într-adevăr, să conceapă şi să pună să fie executată o crimă de proporţii ca aceea despre care ne mărturiseşte textul din Matei 2,16.

În primăvara anului 37 î. H. Irod se căsătorise cu prinţesa hasmoneeană Mariamne, o nepoată a lui Ioan Hircan al II-lea, ultimul rege legitim şi care se afla pe atunci prizonier la parţi. Sub presiunea soacrei sale Alexandra, Irod l-a numit pe Aristobul, fratele Mariamnei, un tânăr de numai 17 ani, în funcţia de arhiereu. Aceasta se petrecea în anul 35. Constatând însă, cu prilejul slujbelor de la templu ale sărbătorii Paştilor, ataşamentul poporului faţă de acest ultim descendent hasmoneu cu drepturi legitime la tron, în acelaşi an Irod va pune ca Aristobul să fie înecat în baie, în timp ce îi era oaspete la palatul său din Ierihon. În anul 29 avea să fie condamnată şi executată însăşi soţia Mariamne, singura dintre cele zece soţii succesive pe care Irod pare s-o fi iubit cu adevărat; o acuzase de complot împotriva vieţii sale. Alexandra, mama Mariamnei, avea să aibă o soartă asemănătoare în anul următor. Între timp, Irod a determinat şi moartea lui Ioan Hircan al II-lea, revenit din prizonierat, deşi fostul rege nu-i mai putea sta în cale, deoarece fusese mutilat (i se tăiaseră urechile) şi, deci, nu mai putea domni. Mai târziu, în anul 7, aveau să-i fie victime chiar doi fii ai săi și ai Mariamnei, Alexandru şi Aristobul, executaţi prin ştrangulare în închisoarea palatului din Sebaste (Samaria), iar în anul 4 Antipater, fiul lui Irod de la prima dintre soţiile sale, Doris, executat cu cinci zile înaintea de moartea lui Irod însuşi. Mai adăugăm uciderea a doi cumnaţi, soţi succesivi ai surorii sale Salomeea (Iosif, în anul 34, şi Costobar, în anul 27). În preajma morţii sale, Irod pusese să fie adunaţi în hipodromul din Ierihon vreo cinci sute de fruntaşi iudei, poruncind Salomeii ca după moartea sa toţi aceştia să fie ucişi, astfel încât iudeii să nu se poată bucura de dispariţia tiranului lor. Salomeea a avut însă destul simţ politic spre a nu executa această poruncă dementă. (Pentru istoria lui Irod, a se vedea Emil Schürer, The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ, 175 B. C. – A. D. 135, a new English version revised and edited by G. Vermes and F. Millar, vol. I, Edinburgh, 1973, p. 287-329).

4. Uciderea pruncilor. Irod a murit în martie sau aprilie în anul 4 înaintea erei creştine. Iisus se născuse nu cu mult înainte de moartea lui Irod, prin anii 7-5. Greşeala de calcul a lui Dionisie cel Mic (Exiguus), iniţiatorul, în sec. VI, al erei creştine, face ca moartea lui Irod să fie plasată înainte de începutul erei creştine.

Cu antecedente ca cele menţionate, ne-am mai putea mira că, hotărât să-l piardă pe Pruncul mesianic, Irod nu s-a dat înapoi de la uciderea tuturor pruncilor de sub doi ani din Betleem?

Gândul ucigaş s-a născut din chiar momentul în care Irod a aflat de la magi vestea că s-a născut „regele iudeilor” (Mt 2,2). Cum, un „rege al iudeilor”? Altul decât el însuşi? Irod nu putea accepta aşa ceva. Şi chiar dacă el, ca idumeu ce era şi foarte superficial din punctul de vedere al religiozităţii iudaice, nu va fi crezut în profeţiile mesianice, chiar dacă nu va fi împărtăşit speranţele mesianice ale iudeilor credincioşi, îşi dădea totuşi seama că şi un simplu zvon despre venirea în lume a lui Mesia reprezenta o gravă ameninţare pentru domnia la care nu avea nici un drept legitim. Însuşi acest zvon trebuia să fie înăbuşit în faşă. S-a interesat, deci, de la magi cu privire la timpul când s-a arătat steaua pentru prima dată, voind să determine astfel vârsta Pruncului (v. 7). „După timpul pe care îl aflase de la magi” a şi poruncit să fie ucişi toţi pruncii „de doi ani şi mai în jos” din Betleem şi din împrejurimi (v. 16). Ceea ce nu înseamnă, neapărat, că magii i-ar fi vorbit de arătarea stelei cu doi ani înainte. Putem bănui că Irod a pus o vârstă mai mare decât cea pe care o aflase de la magi, spre a fi sigur că nu-i scapă Cel numit de aceştia „regele iudeilor”.

Evanghelia nu ne spune câţi prunci au fost ucişi atunci la Betleem. Comentatorii cred că, ţinând seama de numărul aproximativ al locuitorilor, vor fi fost vreo 20-30 de prunci, poate ceva mai mulţi. În calendar (la 29 decembrie) sunt menţionaţi 14.000, o cifră simbolică, a cărei semnificaţie, ca multiplu al lui 7, nu este alta decât cea menţionată în Evanghelie: „toţi pruncii”.

În jalea care a umplut acum casele din Betleem, Evanghelistul vede împlinirea unei alte profeţii (din Ier 31,15): „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu mai sunt” (Mt 2,18). Cuvântul proorocului descria jalea din vremea când evreii au fost duşi în exilul babilonean (în anul 586 î. H.). La Rama era un fel de lagăr în care erau adunaţi cei prinşi şi care, de acolo, plecau în convoaie nesfârşite spre ţara robiei. Rahela, soţia iubită a lui Iacov şi mama prin excelenţă a poporului ales, „îşi plângea copiii” duşi astfel departe de la sânul ei. Acum însă este vorba nu numai de ducerea în robie, ci de uciderea „copiilor Rahelei”. Aceştia îi sunt cu atât mai aproape cu cât ea îşi are mormântul la Betleem (Fac 35,19), deci chiar acolo unde a trimis Irod să fie ucişi „toţi pruncii” mai mici de doi ani. Şi nu mai e loc de mângâiere, pentru că, într-adevăr, aceşti prunci ucişi „nu mai sunt”. De aceea, Evanghelistul nu numai că vede în evenimentul pe care-l descrie o nouă împlinire a cuvântului profetic, ci socoteşte chiar că aceasta este adevărata sa împlinire: „Atunci – zice el – s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul” (v. 17).

5. Macrobiu. Este interesant că această crimă abominabilă a lui Irod este confirmată de o mărturie independentă de Evanghelia de la Matei. Această confirmare vine din partea autorului latin Macrobiu (sec. V d. H.), care a avut acces la arhivele romane. Într-o culegere de anecdote din timpul împăratului Octavian August, Macrobiu zice despre acest împărat: „Când a auzit că între copiii de sub doi ani (intra binatum) omorâţi în Siria de Irod, regele iudeilor, a fost ucis şi unul dintre fiii săi, (August) a zis: ‘E mai bine să fii porcul lui Irod decât fiul lui’ ” (Saturnalia, II, IV, 11). În greaca în care se exprima atunci împăratul, apare un joc de cuvinte între hyion (= fiu), şi hyn (=porc). Jocul de cuvinte al lui August se explică prin executarea, cam tot pe acea vreme, a fiului lui Irod, Antipater (cf. Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XVII, VII, 1). Deoarece la iudei este interzisă consumarea cărnii de porc, zice în glumă împăratul, un porc al lui Irod ar avea şanse să scape de junghiere; dar nu şi un fiu al lui Irod. Iosif Flaviu ( cit., XVII, VII, 1) ne spune, de altfel, că August a refuzat o vreme să aprobe sentința de condamnare la moarte a prințului, dar, la insistenţele regelui, împăratul August a aprobat, în cele din urmă, execuţia lui Antipater. Macrobiu a făcut însă o confuzie, crezând că printre copiii ucişi acum ar fi fost şi fiul lui Irod. Altfel însă, acest autor este foarte bine informat. Mărturia sa despre uciderea pruncilor de sub doi ani de către Irod este foarte importantă.

6. Întoarcerea din Egipt; Arhelau. În relatarea mateiană despre fuga în Egipt putem discerne şi un scop apologetic. Se ştie că iudeii necredincioşi susţineau că Iisus ar fi învăţat magia (vrăjitoria) în Egipt şi că ar fi făcut uz de ea spre a-şi susţine pretenţia că este Dumnezeu. Ei încercau astfel să explice minunile de netăgăduit săvârşite de Mântuitorul Hristos. Această hulă a iudeilor o va relua un adversar păgân al creştinismului, Celsus, care a trăit în veacul al II-lea (cf. Origen, Contra lui Celsus, cartea întâi, XXVIII şi XXXVIII, în Idem, Scrieri alese, partea a patra, trad. de Pr. T. Bodogae, PSB, 9, Bucureşti, 1984, p. 53 şi 63). Împotriva unei astfel de susţineri mincinoase, Sfântul Matei arată că Iisus a fost într-adevăr în Egipt, dar că a fost dus acolo ca Prunc şi că a revenit foarte curând, anume imediat după moartea lui Irod.

Într-adevăr, Iisus n-a rămas multă vreme în Egipt. La o nouă poruncă a îngerului (v. 20), dreptul Iosif „a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel”. Irod murind la anul 4 înaintea erei creştine, la întoarcerea din Egipt, Iisus, născut cândva între anii 7 şi 5, putea avea cel mult trei ani şi cel puţin câteva luni. Nu avea cum să înveţe vrăjitoria, cum susţineau iudeii de mai târziu, cu care, probabil, se va fi confruntat Biserica din vremea în care Sfântul Matei îşi scria Evanghelia.

Se pare că intenţia dreptului Iosif şi a Maicii Domnului era de a se aşeza în Iudeea. Cel puţin aşa rezultă din felul în care se exprimă Evanghelistul în v. 22: „Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii”. Numai de teama lui Arhelau a ocolit dreptul Iosif Iudeea. Intenţiona el, oare, să se aşeze la Betleem? Putem presupune acest lucru, căci Betleemul era cetatea familiei davidice, deci a familiei din care se trăgea dreptul Iosif. După o interpretare a textului din Lc 2,4-7, naşterea Mântuitorului s-ar fi petrecut chiar într-o anexă (o peşteră-staul) a casei familiei din care provenea dreptul Iosif.

Teama dreptului Iosif de a veni în Iudeea o vom înţelege foarte bine dacă vom spune câteva cuvinte despre Arhelau. Irod îi lăsase prin testament lui Arhelau titlul de rege şi stăpânirea Iudeii, a Samariei şi a Idumeii. Arhelau se grăbea să plece la Roma pentru a-şi vedea confirmată stăpânirea, când la Ierusalim a izbucnit o răscoală. Arhelau a trimis toate forţele sale şi a înăbuşit în sânge această mişcare; mii de cetăţeni şi-au pierdut viaţa. După plecarea lui Arhelau la Roma, revolta a izbucnit din nou. Varus, guvernatorul Siriei, a venit în Iudeea, înăbuşind răscoala şi punând să fie răstigniţi nu mai puţin de 2000 de oameni.

7. Nazarinean. Aceasta era situaţia în care Dumnezeu a rânduit ca, evitându-se o aşezare în Iudeea, Pruncul Iisus să fie dus în Galileea. Acolo s-au aşezat în Nazaret, unde o aflase arhanghelul pe Sfânta Fecioară atunci când i-a adus Buna Vestire a naşterii Mântuitorului (Lc 1,26). În aşezarea la Nazaret şi în faptul că, crescând aici, Iisus va fi identificat de contemporani ca „Nazarineanul”, Evanghelistul vede împlinirea unui alt cuvânt profetic: „Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema” (v. 23). Referirea e vagă: nu mai e vorba de „proorocul”, la singular, şi nici nu se dă numele proorocului citat, ci se face o trimitere incertă la „ceea ce s-a spus prin prooroci”. Or, în Vechiul Testament nu există nici o profeţie care să afirme în mod explicit că Mesia va fi numit „Nazarinean”. Desigur că Sfântul Matei are în minte cuvintele ebraice neţer şi ţamah. În Is 11,1, Mesia este desemnat ca „mlădiţa (neţer) din Iesei”. Iar în Ier 23,5 şi 33,15 este vorba de „odrasla” (ţamah) din David. Evanghelistul a văzut în aceste cuvinte profetice prevestiri ale faptului că Iisus va fi cunoscut în popor ca „Nazarineanul” (aici şi în Mt 26,71; Lc 18,37; In 18,5.7 ş.a.). Denumirea oraşului Nazaret provine fie de la aramaicul naţerat, care înseamnă „turn de veghe”, fie, cum susţin Eusebiu (Onomasticon) şi Fericitul Ieronim (Epistola XLVI, către Marcella) de la ebraicul neţer, „mlădiţă”, în acest caz denumirea având ea însăşi o conotaţie profetică (cf. Is 11,1).

Nu putem, în legătură cu Evanghelia despre uciderea pruncilor din Betleem, să nu ne referim la „irozii” ucigaşi ai zilelor noastre şi la milioanele de prunci ucişi în pântecele maicii lor. Atunci Iisus a fost scăpat de mânia lui Irod. Acum însă, El sufere chinul morţii cu fiecare din pruncii ucişi cu instrumentele moderne ale medicinei, prin voinţa mamelor şi a taţilor, prin voinţa unei societăţi care şi-a pierdut busola şi care a ridicat la rang de lege fărădelegea. Şi, vai, atâţia dintre creştini, care se bucură în felul lor de Naşterea lui Hristos şi de scăparea Sa de sub mâna lui Irod, nu se dau în lături să săvârşească crima îngrozitoare a uciderii propriilor lor copii şi, prin ei, de fiecare dată, a lui Hristos Însuşi (cf. Mt 25,40.45).

Despre Irod aflăm că şi-a primit pedeapsa încă în această viaţă. Nu numai prin faptul că a fost urât de poporul pe care-l stăpânea, cu o ură nestăvilită. Ci şi prin înseşi tulburările şi dramele îngrozitoare pe care le-a provocat în propria sa familie şi, de asemenea, prin felul în care şi-a sfârşit viaţa. Fusese lovit de o boală teribilă, probabil un cancer la intestin, deşi specialiştii nu găsesc o denumire exactă pentru această boală, numind-o, pur şi simplu, „boala lui Irod”. Puroi şi viermi i se scurgeau din tot trupul. Mirosul îngrozitor pe care-l emana îi alunga pe toţi de lângă el. Tratamentele încercate nu aveau nici un efect. Turbat, bântuit de fantoma victimelor sale, el suferea cumplit, fără mângâiere şi fără speranţă.

Părintele Iosif Trifa, în predica sa la Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Duminica a 26-a după Rusalii), zice că moartea este cel mai mare predicator. Ea nu încetează a ne predica tuturor și a ne chema la pocăință. Moartea lui Irod este și ea o predică înfricoșătoare pentru toți cei care fac faptele lui Irod. Va reuși, oare acest „predicator” să-i întoarcă pe ucigașii de prunci de astăzi de pe calea lor, măcar de teama de a nu împărtăși și ei soarta lui Irod?

 PR. PROF. DR. VASILE MIHOC

LUMINA EVANGHELIEI Exegeze la Evangheliile duminicale

Editura Agnos