Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta
şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor
greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să
se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata
lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu
te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi
Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi
comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă
şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu
le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este
comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
Evanghelia Duminicii acesteia, care prin numele ei popular, a
„Lăsatului sec de brânză“, consemnează începutul Postului Mare, ne aduce
dinaintea ochilor inimii cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la
Matei 6, 14-21.
Iertare, postire cu bucurie şi pe ascuns, îmbogăţire în
ceruri cu adevărata comoară care ţine inima ta legată de cer. Pare uşor
la prima vedere, şi trebuie să recunoaştem că numai îngâmfarea noastră
complică lucrurile. Sigur, iertăm, dar în ce condiţii? Bineînţeles,
postim, dar cum anume şi care este gradul de bucurie? Şi astfel,
problematizând la nesfârşit, ne pierdem toată bucuria creştină. Devenim
nişte funcţionari religioşi, departe de orice bucurie a credinţei. De
aceea nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea
noastră spre cerul în care nu mai credem. Suntem asemeni lui Adam cel
pomenit de cu seara, la Vecernia Duminicii, cu aceste cuvinte: „Şezut-a
Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: vai
mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de
ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie
şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru
dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu;
căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate,
strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut“ (Slava, glas 6,
Vecernie). Mai întâi speriaţi, apoi deznădăjduiţi şi în urmă, numai prin
mila lui Dumnezeu, reîncărcaţi cu nădejde. Aici se joacă toată
mântuirea omului modern, în cele din urmă, în capacitatea de a
identifica şi crede în mila lui Dumnezeu în viaţa sa. Ca vameşul (Luca
18, 10-14), ca fiul ce risipeşte dragostea aşteptătoare a tatălui (Luca
15, 11-32), dinaintea judecăţii lui Dumnezeu (Matei 25, 31-46), dar
cugetând la conţinutul de credinţă al Ortodoxiei, ochii ţintind, cu
Sfântul Grigorie Palama, la Lumina cea necreată a Învierii, sprijiniţi
pe Cruce, călăuziţi de Sfântul Ioan Scărarul în dobândirea virtuţilor,
pocăindu-ne întru bucuria postirii, cu rugăciunile Sfintei Maria
Egipteanca. Postirea noastră este o intrare în Ierusalimul milei lui
Dumnezeu, de aceea refrenul postirii nu sunt aplauzele seci ori emoţiile
de moment, ci urcuşul pe lacrimi până în buza Golgotei, respirând
cuvintele: miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!
Postul nu este doar ce nu mâncăm
Duminica aceasta este pentru cei care cred încă în Rai. În ciuda
zgomotului de fond a vieţii cotidiene, marcat de vuiet de război şi
gâlceavă politică, forţând mereu volutele înalte şi piţigăiate ale
veştilor despre mediocritate şi indolenţă. Să crezi în Rai, într-o lume
care te amăgeşte cu lenea iadului, cu locul călduţ - deocamdată, în care
nu se petrece nimic. Este Duminica dăruită de Biserică celor care mai
pot ierta cu simplitate, care se mai pot bucura de postire şi aduc slavă
Cerului pentru toate câte le primesc, bune şi rele, din mâna lui
Dumnezeu. Nu e vorba doar de un exerciţiu nutriţionist. Postul nu este
doar ce nu mâncăm. Hristos Domnul nu putea urca pe crucea Golgotei doar
ca să ne propună o dietă, iar Evanghelia nu poate fi înlocuită cu o
carte de bucate. Oricât de mult le-ar conveni unora. Aşa cum iertarea nu
este simplă declaraţie de platou de televiziune, ca să dea bine ca
rating. Şi nici ca simplă încordare psihologică. Ci o prăznuire, din
cuget curat, a realităţii Raiului, un Rai personalizat, căreia Biserica
şi prin ea noi cântăm: „Raiule, preaîmbunătăţite, preasfinte,
preafericite, cel ce ai fost sădit pentru Adam şi ai fost încuiat prin
Eva, roagă pe Dumnezeu pentru cel căzut: Îndurate, miluieşte-mă pe mine
cel căzut (Icos 3)“. Un Rai care se roagă, care respiră viaţa pentru
omul cel căzut, care umple de sens chemarea. Parcă nu seamănă, nu-i aşa,
cu edenul hollywoodian ce ne aprinde imaginaţia prin malluri şi pe
rafturile cu staniol viclean ale propunerilor lumii în care agonizăm.
Lumea Raiului se vede prin lacrima lui Adam
Pentru a înţelege rostul postirii chemăm în ajutor textul Părinţilor
Bisericii, melozii ce au alcătuit canonul de rugăciune al Triodului,
cartea de slujbă ce ne va ţine inima vie în toată perioada Postului.
Duminica, la vremea Utreniei, pe când ne pregătim să intrăm în
Liturghie, scris este: „Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea
împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise, văzător de Dumnezeu s-a
făcut, cu postul curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce
dorim să fim locuitori Raiului, să ne lepădăm de hrana cea
nefolositoare; şi dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise
patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cereri, stăruind din toată inima, să
potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.
Uşori să trecem spre călătoria cea de sus, unde cetele îngerilor cu
glasuri fără de tăcere laudă Treimea cea nedespărţită, să vedem
neasemănata şi stăpâneasca frumuseţe... Sosit-a vremea începutului
luptelor celor duhovniceşti...“ (Laudele Utreniei). Nu este vorba aici
de închiderea frigiderului din bucătărie şi nici de o dietă extremă, ci
de un echilibru măiestrit prin educare între ce ţi se oferă şi ce
primeşti să fie masa ta cotidiană. Nici un exces nu foloseşte postirii,
cum nici un furt libertăţii şi nici o libertate excesivă demnităţii de a
fi omul lui Dumnezeu. Naturaleţea postirii e dată de oftatul adânc al
lui Adam dinaintea uşii dumnezeieştii grădini, lucrător sărăcit ce se
roagă Raiului să simtă durere, să se roage cu sunetul frunzelor sale
Făcătorului. Nu, nu este vorba de metafore aici. Ci de lumea Raiului
văzută prin lacrima lui Adam către care, mereu, Domnul strigă: „Adame,
Adame, pe unde mai eşti?“ Adamului modern îi este greu să strige fără
teamă unde se ascunde de Creator. Doar Adamul cel nou, Hristos Domnul,
şopteşte cu buze arse de iubire, „Pe Cruce Tată, în iad pogorând,
sfărâmându-i porţile, înviind...“ El, Cel care şade de-a dreapta
Tatălui, şade şi de-a dreapta noastră în postire şi tot El ne este şi
cununa: Euharistia. De aceea postirea este o călătorie a virtuţilor,
„adăugând la orice lucrare smerenie şi dragoste, pentru ca lucrul tău să
fie cu Dumnezeu (Simeon, Mitropolitul Evhaitelor, Ioan Pustnicul,
Vasile Maleinos, vol. Epistole Ascetice, Iaşi, 2014, Epistola către Ioan)“.
Nu suntem numai în călătorie, ci şi în acropola virtuţii în căutarea
lui Dumnezeu, unicul Adevăr, singura Cale şi adevărata Viaţă. De aici şi
porunca din urmă a Evangheliei acesteia, popas înainte de Urcuşul spre
Înviere.
A dărui pe cei a căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos înseamnă a posti
„Strângeţi-vă comori în cer“ (Matei 6, 20) înseamnă, în fond, a muta
centrul de greutate al preocupărilor de pe pământ în cer, a privi spre
cer ca spre adevărata Viaţă. Făcându-ţi din casa ta de mirean, ori
chilia ta, frate monah, „stup virtuţilor“, laborator căutării cugetării
duhovniceşti legate de mântuire, nu de mântuiala lucrurilor ce vin peste
tine. Cât de minunat punea la inima contemporanilor aceasta amintitul
Simeon, Mitropolitul Evhaitelor: „Cu vise şi profeţii şi mai-înainte
vestiri şi închipuiri şi altele asemenea să nu ai nimic de a face. Căci
acestea s-au făcut monahilor care s-au încrezut în ele pricină a toată
înşelarea şi toată necunoştinţa. Şi de la aceste prevestiri şi
descoperiri s-au întâmplat zeci de mii de tulburări şi neorânduieli şi
multe războaie şi ucideri. Păzeşte-te deci de aceasta pentru Domnul,
atât cât poţi. Ci stai în chilia ta, precum s-a spus, în ascuns şi în
singurătate, ca într-un stup al virtuţii, lucrând mierea lui Hristos.
Cele dăruite ţie de la vreunul dintre iubitorii de Hristos, dacă nu ai
hrană şi acoperăminte, potrivit apostolului (I Tim. 6.8), primeşte-le,
dar nu mai mult decât îţi este nevoia şi trebuinţa ta şi a celor
împreună cu tine. Iar dacă ai, să nu primeşti, dacă este cu putinţă, ci
fii lucrătorul fără simbrie al virtuţii. Iar dacă primeşti, să nu
cheltuieşti pe zidiri împodobite şi mari, pe agoniseli pământeşti sau
altceva dintre cele stricăcioase, nici pe prieteni şi rude cărora nu
le-a rămas nimic, nici pe mese lungi şi scumpe, ca să nu fii pricină de
sminteală şi calomnie pentru cei ce judecă lucrurile fără discernământ,
ca unul care ai zidit iarăşi ceea ce ai surpat, ci păstrând numai
strictul necesar şi ceea ce îţi împlineşte nevoia, iar tot ceea ce
prisoseşte dă-l văduvelor şi orfanilor şi săracilor, cum ne învaţă pe
noi Faptele Apostolilor. Căci aduceau, zice, banii apostolilor şi se
dădea fiecăruia după cât avea de trebuinţă (Fapte 4, 35; 2, 45)“.
Exigenţele exprimate astfel de un Arhiereu turmei sale sunt hrană şi
nouă astăzi. A nu te înfricoşa în explozia de revelaţii apocaliptice a
zilelor noastre, a păstra măsura şi priorităţile în ce priveşte munca şi
viaţa ta sunt forme de postire autentică. A dărui şi a proteja pe cei a
căror sărăcie rănesc bucuria lui Hristos, înseamnă a posti. A nu face
zadarnică Întruparea Mântuitorului, efortul Său de a scoate pe om din
însingurarea bolii şi rănii sociale, nu-i alta decât postire. Cei ce
dorim să fim locuitorii Raiului. E vorba de voinţa noastră.
Postul revigorează memoria educării noastre pentru necesar şi destul
Să credem în Rai şi să ni-l dorim. Adică să-l luăm cu asalt. Suntem
într-o bătălie duhovnicească! Ea trebuie trăită cu atenţie, neuitând
înţelepciunea lui Seneca, filosoful contemporan zorilor creştinismului,
care scria lui Lucilius amintind de sărăcia voioasă: „Numai că
aceea nu este sărăcie, dacă este voioasă: căci este sărac nu cel ce are
puţin, ci cel ce doreşte mai mult. Ce contează cât are unul în lada de
bani, câte grâne sunt în hambarele lui, câte vite are la păşunat sau ce
dobânzi încasează, dacă ţine sub ochi bunul altuia şi socoteşte câte nu a
dobândit, ci câte i-au rămas de dobândit? Care să fie - mă întrebi -
măsura cumpănită a bogăţiei? Mai întâi, să ai cât este necesar; apoi cât
e îndestul“. (Seneca, Scrisori către Lucilius, vol. I, Ed.
Seneca Lucius Annaeus, Bucureşti, 2013). Oare cum am ajuns mai răi în
gândire, mai rapaci şi mai râvnitori la averi decât păgânii de
odinioară? Uitând de Rai, de mila lui Dumnezeu, de pocăinţă şi de Însuşi
Dumnezeu. Postirea ne ajută tocmai în acest sens, de revigorare a
memoriei educării noastre pentru necesar şi destul.
Lipsa de voioşie a vieţilor noastre, drama privirii în gol şi a
însingurării în comun - oare de ce mă gândesc la atmosfera din vagoanele
de metrou din orele de vârf, sunt iconologia unei sărăciri fără sens, a
unei obsesii de mai bine fără Binele care este Hristos. A posti
înseamnă tocmai să lucrezi menţinerea ta în Rai. Să refuzi colaborarea
în propria cădere. Să recapeţi dumnezeiasca îndrăzneală sau îndrăzneala
la Dumnezeu. Nu, postirea nu este doar a te aşeza sau nu la masă, a
cumpăra sau nu alimente.
Într-o lume a demisionarilor de la morală aleg să fiu Împăratul făpturilor lui Dumnezeu
Nu, postirea nu poate fi doar un NU majuscular. Ci o angajare
responsabilă la Da. Da, sunt dispus să mă schimb în hainele de lumină
ale Învierii prin aducerea aminte şi lucrarea curată cu harul Botezului
de care m-am învrednicit. Da, mă angajez bucuros în a-mi pocăi păcatele,
ştiind că plângerii amare din scaunul Spovedaniei îi urmează dulceaţa
Euharistiei. Da, postesc ca să mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului Hristos nu doar cu foame şi sete fără Dumnezeu. Da, într-o
lume a îmbogăţiţilor de conjunctură ori a demisionarilor de la morală
eu mă vreau iarăşi „împăratul tuturor făpturilor pământeşti ale lui
Dumnezeu“ alungând din felul meu de a fi „sfătuirea cea fără de lege“.
Pare că mă tânguiesc prea mult? Nu îndestul. Postirea aceasta înseamnă: a
te pocăi dintâi necesar şi apoi îndestul, adică fără răgaz. O cântare
de la Laudele Utreniei acestei Duminici reţine pentru noi gândul lui
Adam: „...şi cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu
piele de om muritor cu jale sunt înfăşurat. Vai mie! Ce plângere îmi voi
lua ajutor? Ci Tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut,
cu milostivirea îmbrăcându-Te, din robia vrăjmaşului iarăşi mă cheamă şi
mă mântuieşte“. Astfel postirea devine chemarea lui Dumnezeu din om ca
prin pocăinţă şi nevoinţă să schimbe haina de lut în haină de lumină.
Postind suntem vameşi întorşi îndreptaţi acasă. Fii risipitori pentru
care, odată întorşi, viţelul cel îngrăşat se cere junghiat. Postind
suntem în plină judecată şi milă a lui Dumnezeu.
Postul? O predică fără cuvinte
Suntem Biserica postirii. Când ne raportăm la Ortodoxia noastră
aceasta să ne fie mărturia. Să refuzăm să construim locaşul de lumină a
sufletului pe molozul conştiinţei. Să punem piatră nouă, stropită cu
sudoarea postirii şi sângiuirea opunerii la rău, templului duhovnicesc
ce ne este trupul. Fără a uita că el nu poate fi educat postirii dacă nu
se realcătuieşte cu sufletul său întru pacea cunoştinţei de Dumnezeu.
Celor care nu ne înţeleg nu avem cum le explica. Nici o predică nu va fi
mai bună decât să ne vadă bucuroşi de postirea noastră. Nesmoliţi pe
feţe, neacroşaţi de rigorisme obtuze ori forţări de sens. Oamenii din
jurul Bisericii, care nu mai ştiu dacă să intre sau să iasă, ne cer să
fim sinceri, curaţi în lucrarea noastră, transparenţi. Noi suntem
lentila prin care privesc spre Rai. Cui i-ar place să stea pentru
veşnicie în Rai cu farisei îngâmfaţi ori fraţi cârcotaşi, cu adami fără
conştiinţa căderii? Dacă altădată „mâncarea din lemn“ ne-a depărtat de
Rai acum lemnul Crucii ne redeschide Raiul. Cheia este postirea noastră,
neruptă de Ortodoxia mărturiei. Postirea noastră, luminată de Lumina
lui Hristos. Postirea noastră, Scară virtuţilor şi adânc de smerenie.
Metafore, vor zice ateii. Nădejdi, vom răspunde noi. Nădejdi legate de
mila lui Hristos Dumnezeu, împreună-postitorul cu noi. Cel Care pentru
despătimirea noastră a pătimit moarte şi încă moarte pe Cruce. A posti
ţine aşadar de disponibilitatea asumării Crucii Mântuitorului. Greu?
Uşor? Imposibil fără El! Să zicem dar toţi, cu Slava Luminândei:
„Porunca Ta, Doamne, nu am ascultat-o eu, ticălosul, şi golit de slava
Ta, m-am umplut de ruşine şi din desfătarea Raiului m-am depărtat;
Îndurate Bunule, miluieşte-mă pe mine cel lipsit, după dreptate, de a Ta
bunătate“. Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!
sursa:http://ziarullumina.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!