PREDICA LA DUMINICA A X-A DUPĂ RUSALII

Iubiţi credincioşi, iată deschidem Sfânta Evanghelie iară şi iară, pentru a ne întâlni încă o dată, şi în Duminica aceasta, cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu lecţia pe care El a rânduit-o pentru noi, oameni de la finele veacului, tocmai pentru a moşteni veacul ce va să vie. Evanghelia de astăzi, care cu-prinde vindecarea lunaticului, se găseşte în Evanghelia de la Matei, la capitolul 17, versetele 14-23. Să luăm aminte!

„Şi, mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, câzându-I în genunchi şi zicând: «Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece». Iar Iisus, răspunzând, a zis: «O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.»

Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis deosebi: «De ce noi n-am putut să-l scoatem?»

Iar Iisus le-a răspuns: «Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un bob de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi post».

Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: «Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia». Şi ei s-au întristat foarte!»

Iată, iubiţilor, că în Evanghelia de astăzi ne întâlnim iarăşi cu Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, vindecătorul de suflete şi de trupuri, vindecând un lunatic. Ce boală va fi fost aceasta? Unii o pun pe seama somnambulismului, alţii oricum o socotesc o deviere, ceva ce ţine de mintea omului şi nu de sufletul său.

Întâlnirea dintre Mântuitorul şi tatăl copilului acestuia este fundamentală pentru copil. Iată că se vădeşte din nou că părinţii pot mijloci pentru copiii lor înaintea lui Dumnezeu, pentru că cel ce iese înaintea Domnului este tatăl, zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”. Cu alte cuvinte, copilul omului aceluia – cine ne poate spune vârsta?! – tânărul probabil, era îndelung chinuit de un duh care-l purta pretutindeni, luându-i parcă minţile şi văzul, devreme ce, iată, îl descoperim căzând în foc şi adesea în apă. Dar omul acela mai vine cu un adaos: „Şi l-am adus la ucenicii Tăi şi n‑au putut să-l vindece”.

Vă aduceţi aminte că, la un moment dat, Domnul trimite pe ucenici prin lume numai cu straiţa-n băţ şi cu harul Său pentru a vindeca bolnavii, pentru a alunga demonii, pentru a-i surghiuni dintre oameni, şi pentru a-i elibera pe oameni din surghiunul acestora. Iată că acest copil fusese dus la Apostoli, la ucenicii lui Hristos, şi nu putuseră să facă nimic. Domnul mustră oarecum ultimele cuvinte ale omului, spunând: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”.

Copilul este adus înaintea Mântuitorului, Domnul ceartă demonul, acesta iese din copil şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. O minune printre celelalte multe minuni. Dar ce lecţie minunată constatăm citind-o şi analizând gesturile Domnului! Pentru că, iată, ucenicii vin, ca unii ce erau oamenii de taină ai Mântuitorului, şi-L întreabă direct: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Domnul le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă”.

În Duminica ce a trecut, Petru, pentru puţina lui credinţă, văzând valurile ridicându-se, s-a scufundat în apă. Iată că în Duminica aceasta şi neamul necredincios, şi ucenicii, pentru puţina lor credinţă, nu pot vindeca pe aproapele: „Dacă veţi avea credinţă – spune Domnul – veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.

Un grăunte de muştar – adică vârful acului, pentru că bobul de muştar în sine este mic, dar’mite grăuntele din el! Micimea aceasta, puţinătatea credinţei pe care o cere Domnul, în imaginea aceasta a bobului de muştar, ne pune pe noi înşine faţă în faţă cu realitatea credinţei noastre. Cât de mare e bobul muştarului credinţei noastre? Câţi dintre noi credem că, într-adevăr, în Hristos Iisus nimic nu este cu neputinţă?

Se duceau unii la un avvă modern, contemporan nouă, la Rafael Noica, fiul lui Constantin Noica, spunându-i: „Am auzit, părinte, că este foarte greu să te mântuieşti”. Şi părintele, şi el învăţat de alţi părinţi, răspundea: „Nu-i greu, e imposibil. Fără Iisus Hristos nimic nu este cu putinţă”. Şi iată că avea dreptate. Pentru că Domnul ne spune că, având credinţă cât un bob de muştar, nimic nu ne va fi nouă cu neputinţă.

Există o pildă în Pateric, o carte în care se povesteşte despre viaţa sfinţilor mai vechi, mai ales a celor retraşi în pustie, în care se relatează despre un avvă care la un moment dat explica ucenicilor săi tocmai acest pasaj din Evanghelie. Şi le spune avva citând din Mântuitorul: „Iată, fiilor, de veţi avea credinţă cât un bob de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta”. Şi îndată ce a zis avva: „Mută-te de aici!”, muntele a început să plece către mare; la care avva a început să strige: „Oho, tu opreşte-te acum! Opreşte-te!” şi muntele s-a oprit.

Basm? Poveste? Credinţă de-am avea cât un bob de muştar, am putea reedita întotdeauna această mutare a munţilor din loc. Domnul spune însă că, iată, nu-i vorba numai de necredinţa celor care au venit în întâmpinarea Lui, ci şi de faptul că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Îi îndeamnă, aşadar, pe ucenici să pri-ceapă că a sluji Lui, Dumnezeului Slavei, nu putem s-o facem decât în rugăciune şi în post.

Dacă vreţi, ne atrage atenţia întotdeauna că atunci când ieşim în întâmpinarea Domnului cu câte o problemă de-a noastră sau cu câte un lunatic de lângă noi, sau dacă nu, noi înşine cu propriul nostru bob de boală, Domnul ne cere fiecăruia însă rugăciune şi post. Rugăciune şi post – aripi ale vindecării noastre sufleteşti.

Cei care merg la Sfântul Maslu, de obicei, merg la întâlnirea cu părinţii slujitori, ca şi cum ar fi vorba de o contra-magie. Nu de puţine ori oamenii îl văd pe preot ca un contra-vrăjitor şi merg să li se facă tot felul de dezlegări, fără ca ei să facă nici un efort duhovnicesc, ci cel mult material. Tocmai aruncă ţigara la intrarea în biserică, se închină – nimeni nu spune că nu se închină – se închină, intră în biserică şi aşteaptă de la Sfântul Maslu ca boala lui, pierderea lui, prin apă şi prin foc, să se vindece cu de la sine putere. Ori Hristos Domnul nu lucrează împotriva credincioşiei noastre, pentru că fiecare este mântuit prin ceea ce crede. Cei care cred în Hristos de Hristos sunt mântuiţi.

Drumul ucenicilor însă în Evanghelia de astăzi se încheie cu întâia vestire a Patimilor Domnului. „Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!” S-au întristat foarte, pentru că n-au priceput nimic din vindecarea lunaticului şi din prezenţa lui Isus Hristos printre ei. S-au întristat foarte şi pentru că vedeau că undeva, în viitor, va trebui să se despartă – fie şi numai câteva clipe, iată „a treia zi va învia” – de Învăţătorul, de Cel care, astăzi, dăruieşte vindecarea lunaticului.

Dar bine ar fi să ne întoarcem înapoi, la cuvintele acelea: „Mută-te de aici dincolo şi muntele se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă, de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar”.

Care era grăuntele de muştar al Bisericii Primare, al credincioşilor din Biserica Primară? Cât înţelegeau ei că este grăuntele de muştar? Dumnezeu să ne ajute să pricepem că puţina credinţă a celor din veacul dintâi era imensă credinţă pe lângă îndoiala noastră cea de toate zilele.

Iată cum îi descrie o scriere a unui Părinte Apostolic, o epistolă numită „către Diognet”, pe creştini şi să vedem cât mai semănăm noi astăzi cu bobul de muştar care era credinţa creştinilor din veacul primar. Să ne oglindim, aşadar, în scrierea aceasta a Epistolei către Diognet! La capitolul 5 se zice:

„Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străini; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi cresc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, înlocuiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoa-şte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţă. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor”. Iar în capitolul 6 se spune:

„Ca să spun pe scurt: ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul; sufletul iubeşte şi mădularele; şi creştinii iubesc pe duşmanii lor. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt închişi în lume, ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele sărăcăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face mai bun; şi creştinii, pedepsiţi în fiecare zi, se înmulţesc mai mult. Într‑o atât de mare ceată i-a rânduit Dumnezeu, că nu le este îngăduit s-o părăsească”.

Să luăm aminte, iubiţilor, aşadar, la bobul de muştar al credinţei dintâi, să înţelegem că numai fiind creştini cu adevărat, rânduiţi în ceata aceea pe care nu ne este îngăduit s-o părăsim, putem să spunem că, într-adevăr, creştinii ţin lumea.

Credinţă cât un bob de muştar de-am avea, am spune nenorocirilor din viaţa noastră: „Mutaţi-vă din loc” şi ele – munte – ar pleca. Am spune mun-telui de indiferenţă ce ne înconjoară cu privire la bolnavii noştri şi săracii noştri şi neajutoraţii noştri, să se mute din loc, aşadar, şi muntele indiferenţei s‑ar dărâma.

Luaţi sama, dar, că acest soi de demoni nu poa-te ieşi decât cu post şi rugăciune. Şi pentru aceasta, Domnului să ne rugăm!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012