Sf. Ioan Botezătorul și misiunea sa

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC

Dacă profeţii vechi au vestit cu toţii că Mesia va veni, Ioan Botezătorul, ultimul şi cel mai mare dintre profeţii precreştini, este cel care vesteşte că Mesia a venit. Dacă profeţii de dinainte şi toţi drepţii Vechiului Testament „au murit întru credinţă, fără să apuce făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor” (Evrei 11,13), Sf. Ioan Botezătorul vede de aproape făgăduinţa împlinită prin venirea lui Hristos. Misiunea sa este tocmai aceasta: de a vesti că Hristos a venit. El Îl arată lumii şi zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1,29.36). De aceea şi numeşte Sfântul Marcu activitatea Sfântului Ioan Botezătorul „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos”. Căci, într-adevăr, prin propovăduirea şi prin întreaga lucrare a Înaintemergătorului s-a făcut începutul veştii celei bune că a venit în lume Mesia, Cel cu dor aşteptat de drepţii din vechime.

Cât de măreaţă şi unică a fost misiunea Sfântului Ioan Botezătorul! Ea a avut un loc al ei în planul de mântuire al lui Dumnezeu. De aceea, însăşi această misiune apare prevestită de profeţii Vechiului Testament. Evanghelistul Marcu începe chiar definirea acestui „început al Evangheliei” prin două citate profetice despre misiunea lui Ioan Botezătorul: din Maleahi 3,1, despre „îngerul” (solul, trimisul) ce va fi trimis „înaintea feţei” Domnului, şi din Isaia 40,3, despre „glasul celui ce strigă în pustiu” şi care îndeamnă la pregătirea căii Domnului (Mc 1, 2-3).

Cu frică şi cu cutremur s-a pregătit Sfântul Ioan Botezătorul pentru misiunea sa. Cu frică şi cu cutremur şi-a desfăşurat El această misiune. Vestind pe Mielul lui Dumnezeu, vestind adică jertfa de pe Cruce a lui Hristos, Ioan a înţeles că nu poate fi vrednic de chemarea sa fără a-şi „răstigni trupul cu patimile şi cu poftele sale” (cf. Gal 5,24). Prin asprimea sa faţă de trup, Ioan Botezătorul a devenit un înalt model pentru asceţii creştini de totdeauna. Oricine dintre cei mulţi care veneau la Ioan putea constata chiar de la prima vedere „răstignirea trupului” său: îmbrăcămintea sa de ascet, care o amintea pe cea a proorocului Ilie (a se compara Mc 1,6 cu IV Regi 1,8), apărea în puternic contrast cu „hainele moi” (Mt 11,8) pe care le preferă oamenii de obicei; de băutură ameţitoare nu s-a atins Ioan niciodată (Lc 1,15); hrana sa, cum nu se poate mai simplă şi mai săracă – „acride”, adică lăcuste, şi „miere sălbatică”, adică, cel mai probabil, secreţia unor arbuşti din pustiu – nu oferea trupului nimic peste simpla subzistenţă. Dar câtă putere la acest om! Care, spre deosebire de pretenţioşii învăţători ai iudeilor din vremea aceea, nu era nicidecum o „trestie clătinată de vânt” (Mt 11,7)

Cine este mai mare decât Ioan?

El a înţeles că nu se poate apropia de Mântuitorul decât printr-o desăvârşită asuprire a trupului. Dar Sf. Ioan Botezătorul a văzut şi a participat numai la „începutul Evangheliei”. Prin Duhul lui Dumnezeu însă, el a anunţat şi ceea ce am putea numi „sfârşitul”, adică „(de)săvârşirea” sau „plinirea” Evangheliei: faptul că Mântuitorul Hristos „va boteza cu Duh Sfânt” (Mc 1,8). Biserica şi darul Duhului Sfânt prezent în ea sunt rodul lucrării de mântuire săvârşită de Domnul Hristos. Ioan n-a fost printre cei care au primit acest dar, căci Duhul n-a fost revărsat în lume decât după preamărirea Mântuitorului Hristos prin Cruce şi Înviere. Deoarece Ioan a avut această misiune unică de a-L arăta pe Hristos lui Israel (In 1,31), Iisus a zis despre el: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt 11,11a). Dar, imediat, adaugă: „totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât El” (Mt 11,11b). Ceea ce înseamnă două lucruri: în primul rând că Iisus, cu șase luni mai mic decât Ioan (cf. Lc 1,26), este mai mare decât el, fiind Fiul lui Dumnezeu; și în al doilea rând, că, în unire cu Hristos, orice creştin are un dar şi o misiune mai mari decât ale lui Ioan Botezătorul, care n-a avut parte de botezul cu Duhul Sfânt. Căci, precum zice autorul Evangheliei a patra, „încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preamărit” (In 7,39). Pe când creştinii sunt creştini tocmai prin faptul că sunt „unşi” cu Duhul Sfânt (însăşi denumirea de „creştin” înseamnă uns). Dacă la Ioan a ajuns „începutul Evangheliei”, noi, creştinii, participăm la „plinirea”, la „desăvârşirea” Evangheliei, ca unii care suntem chemaţi la comuniunea cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Astfel că orice creștin adevărat se ridică, în ce privește harul primit, mai presus decât Ioan.

Mărturisirea prin cuvânt, dar și prin viață.

Dacă aşa stau lucrurile, dacă este atât de mare şi de negrăit harul de care ne-am învrednicit, oare cum se cuvine să stăm noi în faţa lui Dumnezeu? Pe de o parte, cât de pilduitor trebuie să fie pentru noi felul de viaţă al Sfântului Ioan Botezătorul; iar, pe de altă parte, cât de înaltă este condiția creștinului și cât de serioasă se cuvine să fie angajarea noastră pentru a fi, cu adevărat, purtători de Hristos și temple ale Duhului Sfânt!

Astfel dar, noi, la care a ajuns nu numai „începutul”, ci chiar „desăvârşirea” Evangheliei, noi, care dorim – şi trebuie să dorim, din toată puterea noastră – să fim măcar şi „cei mai mici” în împărăţia cerurilor, cum înţelegem să ne apropiem de Hristos şi de harul Său? Trăind în voia trupului, trăind „ca noaptea” (cf. Rom 13,13), în ospeţe şi în beţii, în desfrânări şi în fapte de ruşine, în ceartă şi în pizmă?

Poate că aşa am trăit până acum, în acest fel nevrednic de Evanghelie, victime ale înşelăciunii diavoleşti, victime ale lumii de păcat. E timpul să ne trezim!

Suntem la începutul anului. Anul va fi cu adevărat nou dacă ne vom face noi înşine oameni noi. Să ascultăm cu înfiorare şi să punem la inimă îndemnul Apostolului: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13,12).

Este întoarcerea mântuitoare la care ne cheamă Oastea Domnului!

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC LUMINA EVANGHELIEI Exegeze la Evangheliile duminicale Editura Agnos