Rugăciunea și unitatea Bisericii Predică la Duminica a VII-a după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

 Pr. Gabriel Basa

(Ioan 17, 1-13)

 Duminica de azi, situată între praznicul Înălțării Domnului la ceruri și cel al Pogorârii Duhului Sfânt, este rânduită a ne aduce aminte de cei 318 Sfinți Părinți care au luat parte la lucrările primului Sinod ecumenic, care a avut loc la Niceea, în anul 325. 

În această Duminică, Biserica a rânduit a se citi pericopa evanghelică, care ne prezintă un fragment din „Rugă­ciunea arhierească”, rostită de Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi la Cina cea de Taină. Ea ne prezintă modul în care Hristos Domnul, S-a rugat pentru Sine, apoi pentru ucenicii Săi prin cuvintele: „Părinte Sfinte, întru numele Tău păzește-i pe cei pe care Mi i‑ai dat, ca ei să fie una, așa cum suntem Noi” (Ioan 17, 11), continuând apoi să se roage pentru toți aceia care vor crede în El: „Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine” (Ioan 17, 20). Era rugăciunea făcută de către Cel care știa, cel mai bine, că ambițiile și patimile omenești aveau să aducă dezbinări și deopotrivă fărâmițarea unității noii Biserici creștine. 

Urmând exemplul Mântuitorului, ne spune fragmentul din cartea Faptele Apostolilor, Sfântul Apostol Pavel, fiind în orașul Milet, port la Marea Mediterană, în Asia Mică (Turcia de azi), a invitat acolo pe „preoții Bisericii” din Efes (Fapte 20, 17), oraș situat la nord de Milet și în care predicase aproape trei ani, în cursul celei de a treia călătorii misionare. Cu prilejul acestei întâl­niri în Milet, Sfântul Pavel a prevenit pe preoții din Efes de primej­diile care se vor abate asupra comunității de acolo, prin cuvintele: „Vor intra între voi lupi înverșunați care nu vor cruța turma; și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind lucruri sucite, ca să-i tragă după ei pe ucenici (Fapte 20, 30). 

Cuvintele Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, aveau să se împlinească, mai cu seamă după ce îm­păratul Constantin cel Mare a dat libertate Bisericii prin cunoscutul său Edict de la Mediolanum (azi Milano), din anul 313. După numai câțiva ani de la acest eveniment crucial din viața Bisericii, un preot, pe nume Arie, din Alexan­dria Egiptului, învăța că Iisus nu este Dumnezeu adevărat, ci ar fi cea mai desăvârșită creatură a Tatălui, încât, prin aceasta, el nega însăși dumnezeirea sau divinitatea lui Iisus. Văzând că erezia lui Arie a început să prindă teren, apărând multe tulburări și pentru că era amenințată însăși unitatea Bisericii și implicit a Imperiului, la inițiativa împăratului Constan­tin cel Mare a fost convocat primul Sinod ecumenic. Acest sinod sau consiliu al tuturor episcopilor din lumea creștină de atunci (sinodos = adunare, icumeni = lume) s-a ținut în orașul Niceea, în Asia Mică, nu departe de Constantinopol, viitoarea capitală a imperiului, care atunci se construia. Au fost prezenți 318 Sfinți Părinți, episcopi din în­tregul imperiu roman, inclusiv reprezentanți ai papei. Între ei s-au remarcat episcopii Atanasie al Alexandriei, Nicolae din Mira Lichiei, Osius din Cordoba - Spania și chiar episcopul din cetatea Tomisului (Constanța de azi), probabil un daco-roman.

 Părinții participanți la lucrările Sino­dului au condamnat erezia lui Arie și au formulat primele șapte arti­cole din Simbolul de credință sau Crezul pe care îl rostim și noi la fiecare Sfântă Liturghie. Celelalte cinci articole aveau să fie formulate la al doilea Sinod ecumenic din anul 381. Articolele formulate la Niceea fac referire, mai cu seamă dumnezeirea sau divinitatea Fiului, exprimată limpede în articolul 2: „ Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”. Aceasta, pentru că Arie contesta tocmai calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. În următoarele articole, 3-7, Sfinții Părinți sintetizau, coerent, modul în care s-a realizat mântuirea neamului omenesc.

 Această erezie care s-a stins, pe parcursul mai multor ani, era doar începutul unui lung șir de învățături greșite, care au tulburat pacea Bisericii și care au dus la sfâșierea unității ei. Au urmat alte șase sinoade ecumenice, la care au participat reprezentanți ai întregii creștinătăți, și multe sinoade locale, pentru restabilirea dreptei credințe, până când în anul 1054 s-a produs „schisma cea mare”. Aceasta a însemnat producerea unei rupturi sau a unei separări, între Biserica din fostul Imperiu ro­man de Răsărit, numit de acum bizantin, și cel roman de Apus. De atunci se vorbește de cele două mari Biserici creștine: cea răsăriteană sau ortodoxă și cea apuseană sau catolică. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, din sânul Bisericii cato­lice s-au desprins câteva confesiuni noi, numite „protestante”: lutera­nă (evanghelică), calvină (reformată), unitariană, iar în Anglia, cea anglicană. După descoperirea Americii, noii emigranți au dus acolo și confesiunea pe care o mărturisiseră în țara lor de origine. Așa au apărut „Biserici” protestante de dife­rite nuanțe, la care se vor adăuga mereu sute și sute de confesiuni, care își trag originea mai cu seamă din protestantism și care vor fi denumite „neoprotestante” sau așa-zisele, „secte”, multe dintre ele având azi mi­lioane de adepți. Din America, aceste noi confesiuni sau secte au fost propagate și în țări europene, ajungând și la noi în țară, mai cu seamă prin foști emigranți, originari din părțile de vest ale țării (Arad, Bihor), pe la începutul secolului al XX-lea, sau prin mijlocirea unor predicatori de origine maghiară. Așa au apărut la noi cultele neoprotestante sau sectele (baptist, adventist, penticostal, mai nou „martorii lui Iehova”), care produc adeseori dezbinare și tulbură liniștea în multe parohii. Văzând cum s-a ajuns la dezbinarea dreptei credințe, la cât de fărâmițată este astăzi Biserica lui Hristos și în câte feluri sunt interpretate învățăturile Domnului, este firesc, într-o astfel de Duminică, să ne întrebăm cum ar trebui să ne comportăm noi astăzi și ce ar trebui să facem ca să ne bucurăm cu adevărat, acum și în Împărăția cerurilor, de toate cele pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. 

În Epistola pe care Sfântul Apostol Pavel o adresa credincioșilor din Efes, acesta îi îndemna așa: „Străduiți‑vă să păstrați uni­tatea duhului întru legătura păcii. Un singur Trup (al Bisericii) și un singur Duh, așa cum ați fost chemați la o singură Nădejde a chemării voastre; un singur Domn, o singură Credință, un singur Botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, Care este peste toți și prin toți și întru toți” (Efes. 4, 3-6). Și același Apostol le scria și corintenilor: „Vă rog, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să fiți într-o vorbă și în sânul vostru să nu fie dezbinări; ci să fiți cu totul uniți în același gând și în aceeași dreaptă judecată” (I Cor. 1, 10). 

Pentru aceasta este nevoie de multă înțelepciune iar înțelepciunea o avem din Cuvântul lui Dumnezeu. În comuniune cu Dumnezeu ne aflăm doar atunci când Îl primim pe Dumnezeu în viața noastră. Aceasta se poate face fie prin comunicarea neîntreruptă cu Acesta, respectiv prin rugăciunea făcută permanent și nu ca o necesitate sau prin primirea Trupului și a Sângelui Său, în cadrul Sfintei Împărtășanii, ori cu spuneau bătrânii a Cuminecăturii. Dobândim în acest mod conștiința că, fiind împreună cu Dumnezeu, trebuie ca și vorba și fapta să fie, pe cât posibil, asemenea bunătății și a dragostei de care ne bucurăm fiecare din partea Tatălui Ceresc. Astfel ne aflăm în comuniune cu semenii, cu tot ceea ce ne înconjoară și, implicit cu Dumnezeu. 

Astăzi, ne apare ca o șansă, fără de care nu mai este posibil a ne continua existența, ca în fața atâtor minciuni și dezinformări, a atâtor nenorociri de ordin social sau politic la care asistăm, sau a dezbinărilor de natură confesională antiortodoxe și antiromânești, să ne păstrăm unitatea prin rugăciune și cuminecare din izvorul cel viu și nesecat al învățăturilor Creatorului Cerului și al pământului, păstrat cu sfințenie în paginile Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, care să ne aducă conștiința unității, în calitatea de fii ai Aceluiași Părinte, cât și bucuria șansei de trăi, a fiecărei zile în care ne este îngăduit să existăm. Amin!