La prăznuirea Sfinţilor Petru şi Pavel Cununa Apostolilor
1.Pomenirea fiecăruia dintre sfinţi, în
ziua de sărbătoare rânduită, este un prilej de mare bucurie, comună
poporului şi cetăţii, supuşilor şi dregătorilor, fiind aducătoare de
mare folos duhovnicesc.
Căci, precum spune înţeleptul Solomon,
„pomenirea cuviosului cu laude şi lauda dreptului bucură poporul” (Pilde
10:7). Şi aşa cum noaptea se aprind făcliile şi luminează spre folosul
şi bucuria tuturor celor de faţă, tot aşa şi viaţa bine-plăcută lui
Dumnezeu şi sfârşitul cel fericit pe măsură, şi harul dăruit acestora
pentru curăţia vieţii lor, asemenea unei făclii luminoase prezente în
mijlocul nostru prin pomenire, aduce celor adunaţi, deopotrivă,
înţelepciunea duhovnicească şi tot folosul.
Aşa cum de roadele pământului se bucură
nu numai cultivatorii, ci toţi oamenii (căci bucuria roadelor pământului
este comună tuturor), la fel şi rodirea întru Dumnezeu a sfinţilor,
prin virtute, nu-l bucură numai pe cultivatorul sufletelor, ci şi pe noi
toţi laolaltă, întrucât sufletele noastre sunt aduse la o hrană şi o
bucurie comune.
Dar chiar şi în această viaţă, toţi
sfinţii sunt un îndemn la virtute pentru cei care îi ascultă şi îi văd
fiind în comuniune cu ei. Căci ei sunt adevărate icoane însufleţite,
stâlpi umblători întru bine, cărţi vii şi grăitoare, care călăuzesc spre
mai bine. Iar după ce s-au mutat din această viaţă la viaţa cea
veşnică, prin pomenirea faptelor bune pe care le-au săvârşit, dobândim
un folos fără de moarte.
Căci pomenirea acestor fapte bune este
deja o laudă pe care o aducem sfinţilor, care ne foloseşte vreme
îndelungată, fiindcă ceea ce am primit mai înainte de la ei ne este de
folos şi astăzi.
2.Căci noi nu dăm nimic în schimbul
acelor bu-nuri, atunci când pomenim faptele lor. Cum am fi noi vrednici
să stăm în faţa lor sau să le dam ceva, lipsiţi fiind noi de toată
virtutea şi fapta cea bună? Când ei au fost deja preamăriţi cu
răsplătite şi daru-rile făgăduite de Dumnezeu, mai presus de puterea
cuvântului, atât cât poate cuprinde firea, ca să se arate totodată şi
petrecerea lor mai presus de orice cuvânt. Aşadar, atunci când le aducem
laudă, noi nu mărim, şi nici nu sporim cele ce au săvârşit, de-parte de
noi gândul! Insă cu adevărat vom spori bunătăţile dăruite pentru noi de
sfinţi, care ca nişte candele răspândesc lumină, ridicându-ne şi pe noi
la ei şi făcâdu-ne să primim din binefăcătoarea putere care ne vine de
la ei.
3.Dacă pomenirea fiecăruia dintre
sfinţi, despre care am vorbit, se săvârşeşte de către noi prin imne şi
prin cântări de lauda, cu cât mai mult se cuvine a cinsti pomenirea
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, cununa soborului apostolesc.
Ei sunt împreună părinţi şi îndreptători
ai tuturor celor numiţi cu numele lui Hristos, apostoli, mucenici,
cuvioşi, preoţi, ierarhi, păstori şi învăţători, ai celor păstoriţi şi
învăţaţi, ca unii care sunt arhipăstori şi ziditori ai cinstirii de
Dumnezeu şi ai virtuţii tuturor, şi ca luminători ai lumii, păstrând şi
răspândind cuvântul vieţii.
Ei luminează prin credinţă şi virtute ca
soarele între celelalte astre sau ca cerurile cerurilor, mărturisind
slava Dumnezeului celui Preaînalt.
Ei covârşesc cerurile, măreţia,
frumuseţea astrelor şi grabnica lor mişcare, rânduiala şi puterea lor,
căci aceşti împreună Apostoli au arătat cele mai presus de simţuri,
[ridicându-se] la cele mai presus de ceruri şi de lume, şi răspândesc
lumina întru care nu este mutare sau umbră de schimbare. Şi nu numai că
au ieşit din întuneric la această preaminunată lumină, ci se fac părtaşi
desăvârşitei lumini, astfel încât la cea de-a doua venire în slavă a
Dumnezeu- Cuvântului întrupat si la arătarea luminii dintru început să
strălucească şi ei ca soarele.
4.Astfel de luminători, adunându-se unul
cu altul astăzi şi împreună cu noi, fac să strălucească Biserica; iar
prin adunarea lor nu se umbresc unul pe altul, ci împreună lucrează
sporirea luminii. Căci nu a fost aşezat unul întru înălţime, mişcându-se
sus, iar celălalt coborât ca să nu-l umbrească; nici nu umblă unul
ziua, iar celălalt noaptea, astfel încât stând unul împotriva celuilalt,
să nu cada în umbră; şi nici nu trimite unul lumina, iar altul o ia
înapoi, încât aici să sufere schimbare, iar dincolo, întru alt chip, să
dobândească luminarea, după vreo măsura a împărţirii.
Dimpotrivă, Hristos, izvorul cel nesecat
al luminii veşnice, făcându-le amândurora parte egală, le-a dăruit
egală înălţime, slavă şi strălucire.
De aceea, întâlnirea acestor doi
luminători este comuniune, aducând o îndoită luminare în sufletele
credincioşilor. Insă cel întâi apostat, care l-a despărţit de Dumnezeu
pe cel dintâi om, l-a văzut pe Cel care l-a zidit pe Adam, părintele
neamului omenesc, cum l-a zidit mai târziu pe Petru, părinte
credincioşilor celor cu adevărat de Dumnezeu cinstitori. Dar nu numai că
l-a văzut, ci l-a şi auzit pe Cel care a zis: „Tu eşti Petru, şi
aceasta este piatra pe care îmi voi zidi Biserica Mea” (Mat., 16:18).
Şi aflând aceasta începătorul răutăţii
celei nimicitoare, care prin răutatea lui s-a făcut pricină de cădere
începătorului neamului omenesc, Adam, a uneltit şi împotriva lui Petru,
începătorul neamului celor bine cinstitori de Dumnezeu.
5. Ştiind, deci, că Petru era înzestrat
cu înţelepciune şi aprins de dragostea pentru Hristos, nu a îndrăznit un
atac pe faţă, ci pe ocolite, din partea cea dreaptă, înşelându-1 cu
mult vicleşug, l-a ispitit să facă mai mult decât era necesar şi,
astfel, în timpul patimilor celor mântuitoare, când Domnul a zis către
ucenici: „în această noapte toţi vă veţi sminti întru Mine” (Mat.
26:31), Petru a tăgăduit, necrezând.
Dar nu numai atât, ci s-a pus pe sine
mai presus decât toţi ceilalţi, zicând că dacă toţi se vor sminti, el nu
o va face. Urmarea a fost că s-a lepădat mai mult decât toţi, doborât
de propria cutezanţă, astfel încât mai mult decât toţi ceilalţi a fost
smerit, pentru ca, la vreme, să fie arătat mai strălucitor, nu precum
Adam, ispitit, biruit şi dus la moarte, ci ispitit, înjosit puţin, dar
biruind pe ispititor. Cum? Prin defăimarea de sine şi prin puternica
întristare şi pocăinţă, prin doctoria cea tare pentru milostivirea.
Domnului, prin lacrimi, fiindcă „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o
va urgisi” (Ps. 50:12) şi întristarea cea după Dumnezeu aduce în suflet
o stăruitoare pocăinţă, lucrând pentru mântuire, plinind cuvântul
Evangheliei: „cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera”.
6. Dacă ar cerceta cineva ar vedea, că
nu numai lepădarea este tămăduită prin plânsul pocăinţei, ci însăşi
patima pentru care mai mult decât orice altceva propriul suflet este
tras în jos şi lepădat, după cum se poate cu uşurinţă prevedea. Şi vrând
să arate tuturor aceasta, Domnul, după ce a pătimit în trup pentru noi
şi după a înviat a treia zi din morţi, ne-a adus folos prin cele citite
astăzi în Evanghelie despre Petru, zicând către acesta: „Simone, fiul
lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia, adică decât ucenicii
Mei?” A întrebat însă după ce Petru se schimbase printr-o mai mare
smerenie. Căci cel care neîntrebat fiind la început, punându-se pe sine
mai presus decât ceilalţi şi zicând că dacă toţi [se vor lepăda], el nu o
va face, şi fiind acum întrebat dacă-L iubea mai mult decât toţi, a
răspuns simplu că-L iubea, lăsând la o parte pe „mai mult”: „Da, Doamne,
tu ştii că Te iubesc”.
7. Ce a făcut atunci Domnul? Fiindcă
Petru s-a arătat astfel, fiindcă a avut grijă ca nici să nu cadă din
dragostea pentru El, dar să-şi păzească şi smerenia, a împlinit mai cu
osârdie făgăduinţa pe care i-a făcut’O, zicându-i: „Paşte mieluşeii
mei”. Iar când a numit casă adunarea credincioşilor, a făgăduit să pună
această temelie: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica
Mea” (Mat., 16:18). Şi când era vorba despre pescuit, l-a numit pe Petru
pescar de oameni: „de acum vei fi pescar de oameni”, iar când a fost
vorba despre oi, l-a rânduit păstor, zicându-i: „Paşte mieluşeii Mei,
paşte oile Mele”. Să luăm aminte, fraţilor, cât ne doreşte Domnul
mântuirea, de vreme ce şi de la cei ce-L iubesc nu cere nimic altceva
decât să ne îndrepte la păşunea şi la staulul mântuirii.
8. Să dorim, aşadar, şi noi mântuirea
noastră şi să ascultăm cu fapta şi cuvântul de cei care ne îndreaptă
către ea. E de ajuns doar ca fiecare dintre noi să vrea să ţină cele
care duc la mântuire,de vreme ce călăuza a fost pregătită de Mântuitorul
tuturor şi dătătorul mântuirii, gata să ne ajute prin cea mai mare
iubire de oameni, ca unul care nu s-a chemat singur, ci mai curând a
fost chemat la slujire.
De trei ori a întrebat Domnul, pentru ca
Petru, răspunzând de trei ori, să aducă mărturisire curată şi prin
întreita mărturisire să vindece desăvârşit întreita lepădare.
Şi de trei ori l-a pus pe Petru păstor
al propriei Sale turme de miei şi de oi, aşezându-l în fruntea celor
trei stări ale celor mântuiţi: slujirea, lucrarea şi fiimea; sau
fecioria, văduvia înţeleaptă şi căsătoria cinstită.
Insă Petru întrebat iarăşi şi iarăşi
dacă Îl iubeşte pe Hristos, s-a întristat socotind că este întrebat de
atâtea ori fiindcă nu este crezut. Dar cunoscându-L pe Cel pe care-L
iubea şi ştiind bine că Cel care întreba cunoştea aceasta, mai mult
chiar decât el însuşi şi în adâncime, nu numai că a mărturisit că Îl
iubea, ci a propovăduit şi faptul că Cel iubit de el este Dumnezeul cel
mai presus de toată făptura, zicând: „Tu, Doamne, care ştii toate, tu
ştii că Te iubesc”. Căci pe toate le cunoaşte numai unul Dumnezeu care
este peste toate.
9. Insă Domnul, după ce Petru a făcut
această mărturisire din toată inima lui şi din tot cugetul, nu numai că
l-a hirotonit păstor şi arhipăstor al întregii Sale Biserici, ci i-a şi
făgăduit că atâta de mare putere îi va da încât până la moarte, şi încă
moarte pe cruce, va răbda pentru El cel care, mai înainte de întărirea
aceasta, nu a răbdat nici măcar întrebările unei copile. „Adevărat,
adevărat zic ţie, când erai mai tânăr la suflet şi la trup te încingeai
singur, adică te foloseai de puterea ta şi mergeai unde voiai, umblând
de la tine, trăind precum alegeai tu şi precum îţi era firea, însă când
vei îmbătrâni, ajungând la plinirea vârstei trupeşti şi duhovniceşti,
vei întinde mâinile tale”: prin acest cuvânt se referea la sfârşitul
prin cruce, că nu de voie va fi mărturia lui Petru.
„Aşadar, vei întinde mâinile tale şi
altul te va încinge, adică vei fi întărit, şi vei fi purtat de oameni
acolo unde nu voieşti, fiindcă firea nu voieşte să se nimicească prin
moarte. Astfel se arată, pe de o parte, dorinţa firii noastre de a trăi
şi, pe de altă parte, mucenicia mai presus de fire a Sfântului Petru.
Căci cele pe care le vei suferi pentru Mine, zice Domnul, şi
mărturisirea numelui Meu, întărit fiind de Mine, nu pot fi dorite de
firea omenească pentru că sunt mai presus de ea.
10. Atât despre pe Petru, în câteva
cuvinte. Insă despre Pavel, ce limbă, sau mai degrabă câte limbi şi cât
de multe cuvinte ar trebui să înfăţişeze cu amănunţime răbdarea sa până
la moarte? Cel care în fiecare zi obişnuia să moară, sau mai degrabă
petrecea ca un mort, nemaitrăind deloc pentru el însuşi, după cum singur
mărturiseşte, ci avându-L în el pe Hristos cel viu (Gal., 2, 20).
Pentru dragostea lui Hristos a socotit
necesare nu numai toate necazurile prezente, ci şi pe cele ce urmau să
vină le-a prevăzut: „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici cele prezente, nici cele viitoare, nici cele din înălţime, nici
cele din adânc, nici puterile nu ne vor despărţi pe noi de dragostea lui
Dumenzeu cea întru Iisus Hristos” (Rom. 8:38). Aşadar, avea atâta
osârdie pentru Dumnezeu încât să ne facă părtaşi şi pe noi la râvna cea
către Dumnezeu. Căruia i s-au mai predat unele ca acestea, în afară de
Petru? Şi câtă smerenie vedem, când îl auzim zicând despre sine: „Eu
sunt cel mai mic dintre Apostoli, şi nu sunt vrednic să fiu numit
Apostol” (I Cor. 15:9).
11. Aşadar, nu este oare Pavel asemenea
lui Petru în râvnă, smerenie şi dragoste? Nu a dobândit oare aceleaşi
cununi de la Cel care a rânduit parte dreaptă amândurora şi egală
socotinţă în ceea ce priveşte jugul de purtat, măsura şi povara? Dar în
ce chip le-a făcut parte egală? Fiindcă i-a spus lui Petru: „Tu eşti
Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, iar despre Pavel,
zice către Anania: „Căci acesta îmi este Mie vas ales, care va purta
numele Meu în faţa neamurilor şi a regilor”. Care nume? Cel cu care
suntem numiţi fiecare dintre noi, Biserica lui Hristos, pe care ca o
temelie o susţine Sfântul Petru.
Vedeţi cum Petru şi Pavel se bucură de
aceeaşi cinste şi strălucire, şi cum Biserica lui Hristos se ridică [pe
umerii] amândurora? Pentru aceasta, Biserica le aduce astăzi una şi
aceeaşi cinstire, prăznuindu-i deopotrivă. Iar noi cercetând sfârşitul
fiecăruia, să ne aducem aminte de întoarcerea lor, şi chiar dacă nu am
privi cu atenţie şi nu am urma celelalte fapte ale lor, ar fi de ajuns
pentru noi a lua aminte la îndreptarea lor prin smerenie şi pocăinţă.
Căci celelalte fapte, care sunt mari şi înalte, se cuvine să fie urmate
de cei care pot fi mari cu fapta, fiindcă nu este tuturor cu putinţă a
săvârşi asemenea fapte. Insă este cu mult mai potrivit pentru noi, câtă
vreme în toată ziua cădem şi nu ne rămâne nici o altă faptă decât
nădejdea mântuirii, să ne cufundăm în neîncetată şi smerită pocăinţă.
12. Iar pocăinţa se naşte în suflet din
recunoaşterea propriilor căderi, care este început mare pentru
îmblânzirea lui Dumnezeu. Căci spune psalmistul profet către Dumnezeu:
„fărădelegea mea o cunosc” (Ps. 50: l -2). Or, prin recunoaşterea
păcatelor vine mila şi prin mărturisirea lor, ca şi prin defăimarea de
sine vine desăvârşita iertare: „marturisi’voi fărădelegea mea Domnului
şi El îmi va ierta nelegiuirea păcatului meu” (Ps. 31: 6), de vreme ce
prin recunoaşterea păcatelor vine cunoaşterea de sine, prin care vine şi
întristarea pentru păcătuire, pe care a mărturisit-o şi Pavel lui
Dumnezeu. Iar după întristarea cea după Dumnezeu, urmează în chip firesc
mărturisirea către Dumnezeu cu inimă înfrântă şi smerită, şi apoi
rugăciunea, urmată ca într-un lanţ de lepădarea de rele: aceasta este
pocăinţa.
13. Căci şi Manase tot prin aceasta a
fost izbăvit de pedeapsa pentru păcate după ce a căzut în mulţimea,
mărimea şi adâncul fărădelegilor pentru care a fost înlănţuit în obezi
mai mulţi ani. Iar cât priveşte pe David, nu numai că i’a şters Domnul
farădelegea, dar nici nu i’a luat nici darul profeţiei. De aceasta şi
Petru folosindu’se, nu numai că S’a ridicat din cădere şi a dobândit
iertare, dar a şi fost rânduit în fruntea Bisericii lui Hristos. Tot
întru pocăinţă îl vei găsi şi pe Pavel cel prigonitor, iar după
întoarcerea şi lepădarea de păcat, [îl vei afla] mai presus decât
ceilalţi, întru asemănarea cu Dumnezeu.
Căci pocăinţa, dacă este adevărată şi
dacă porneşte într’a’ devăr din inimă, îl convinge pe cel care a
dobândit’o ca nicidecum să nu mai consimtă păcatelor, nicidecum să nu se
mai alăture faptelor celor stricăcioase, nicidecum să nu dea pricină
patimilor, ci să le dispreţuiască şi pe cele prezente, să stea împotriva
celor viitoare, să lupte împotriva lor şi să pună în loc virtuţile, să
fie înfrânat întru toate, să vegheze în rugăciuni către Dumnezeu, să
lepede de la sine câştigul nedrept, să fie milostiv cu cei căzuţi, să
fie binevoitor cu cei care îi cer sprijin, să le fie celor nevoiaşi
ajutor prin cuvinte, fapte şi milostenii, să slujească tuturor din
suflet, astfel încât prin iubirea de oameni să-L dobândească pe
Iubitorul de oameni şi prin iubirea de aproapele să o primească pe cea
de Dumnezeu, să’şi atragă dumnezeiasca bunăvoinţă, să’şi agonisească
mila cea veşnică, harul şi dumnezeiasca binecuvân tare, care rămâne de’a
pururi.
14. Pe care fie ca noi toţi să le
dobândim cu harul Unuia Născut Fiului lui Dumnezeu, Căruia se cuvine
slava, stăpânirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de
început al Lui Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul
Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Din „Omilii – Volumul 2”
Sfantul Grigorie Palama
Editura Anastasia – 2004
Sfantul Grigorie Palama
Editura Anastasia – 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!