”DE ACUM VEȚI VÂNA OAMENI!...”

 Tâlcuirea evangheliei duminicii a 18-a după Rusalii – Luca 5, 1-11

Plină de adânci învăţături sufleteşti este această evanghelie. Vom căuta să arătăm câteva.

„Ieşi de la mine că om păcătos sunt, Doamne“, a zis Simon Petru, căzând cu spaimă la picioarele Domnului. Să luăm aminte, că un adânc înţeles sufletesc este în această cădere. Taina mântuirii noastre sufleteşti stă tocmai în această recunoaştere a stării noastre păcătoase care să ne aplece la picioarele Domnului, la picioarele Crucii. Cea dintâi condiţie a mântuirii sufleteşti e să-ţi simţi ticăloşia sufletească în care trăieşti. Nu e pierdut cel păcătos, ci acel care nu simte păcatul. Simţirea păcatului, simţirea stării noastre păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus, la picioarele Crucii Sale, cu vorbele: „om păcătos sunt, Doamne“. Adică „ne cunoaştem şi noi, Doamne, că suntem păcătoşi, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta“. În faţa Mântuitorului trebuie să te vezi, iubite cititorule, neputincios, păcătos, osândit, pierdut, pentru că numai peste această cunoaştere a stării tale celei păcătoase se cogoară darul iertării şi mântuirii ce izvorăşte din Jertfa Crucii de pe Golgota.

Taina mântuirii sufleteşti nu stă în aceea că îţi pui în gând să ieşi mai întâi din răutăţi, ca să te faci un creştin bun, ci taina cea mare a mântuirii sufleteşti stă tocmai în aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare la picioarele Crucii… Să cazi la picioarele Crucii doborât de greutatea păcatelor… Să cazi plângând la picioarele Crucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la drum, când simţi că te înăduşă răutăţile şi cauţi o scăpare, când simţi o pieire şi cauţi o mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, când te simţi în întuneric şi doreşti o lumină, când simţi că te-a schilodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi din adâncul sufletului: „Iisuse Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduieşte!“. Să cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci la Domnul ar însemna ca şi când ai înjuga boii înapoia carului.

„Toată noaptea ne-am ostenit în zadar…“ s-au plâns cei patru pescari, când Domnul S-a apropiat de ei. Au prins însă o mulţime de peşti când au aruncat mrejile, după cuvântul Domnului. Aşa e şi viaţa noastră când o trăim fără Hristos şi învăţăturile Lui: o viaţă pierdută şi trăită în zadar. Câţi oameni ar trebui să suspine, zicând: toată viaţa am trăit-o şi am cheltuit-o în plăceri, în pofte, în păcate, şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu n-am strâns nimic.

„De acum vei vâna oameni“, a zis Domnul către Simon Petru, pescarul, şi către ceilalţi tovarăşi ai lui care, „lăsând toate, au mers după Dânsul“, făcându-se pescuitori de suflete.

Mai târziu, Domnul a adăugat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o aşa altă minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.

Dar taina acestei biruinţe – pe lângă darul lui Dumnezeu – stă şi în aceea că, prin vestirea Evangheliei, Apostolii au ridicat în toate părţile alţi şi alţi apostoli mai mici şi secerători în ogorul Domnului. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Cei doisprezece Apostoli n-ar fi putut pescui o lume întreagă pentru Domnul Iisus, dacă fiecare suflet pescuit de ei nu s-ar fi făcut şi el, la rândul lui, un pescuitor de suflete.

Minunată chemare şi groaznică răspundere au urmaşii Apostolilor – episcopii, preoţii – pentru vestirea Evangheliei! Dar vestirea Evangheliei nu aparţine numai urmaşilor lor, ci ea aparţine – în anumite margini – şi tuturor creştinilor. Fiecare creştin trebuie să fie şi el un vestitor al Evangheliei lui Hristos. Fiecare creştin trebuie să fie şi el un luptător pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu.

Şi tu, dragă cititorule, trebuie să fii un mic apostol în cercul vieţii în care trăieşti. O, de şi-ar da seama oamenii în câte feluri pot şi ei vesti Evanghelia şi în câte feluri împiedică vestirea ei! Şi tu, dragă cititorule, eşti un predicator, chiar dacă n-ai aminti nici o vorbă despre Hristos, chiar dacă n-ai avea dar să spui ceva frumos despre Evanghelia lui Hristos, tu totuşi predici neîncetat; viaţa ta, purtările tale cele bune, evlavia ta, vorbele tale, blândeţea, smerenia şi faptele tale cele bune sunt o minunată predică şi apostolie pentru Evanghelia lui Hristos. Dar, de altă parte, purtările tale cele rele, fărădelegile şi păcatele tale sunt o piedică pentru vestirea Evangheliei şi pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu. O, de ar înţelege oamenii că fiecare om este sau un apostol al Domnului, sau un apostol al diavolului! Din două, una, căci la doi domni nimenea nu poate sluji (Matei 6, 24).

* * * * *

„Când vezi un frate pe calea păcatului“

„Când vezi un frate pe calea păcatului – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu trece pe lângă dânsul, ci, printr-un cuvânt de învăţătură, opreşte-l de la calea lui cea rea. Când tu torni în ranele sufletului celui căzut în păcate untdelemnul învăţăturilor creştineşti, când tu îl legi cu blândeţe şi îl vindeci cu răbdare, prin aceasta ai făcut mai mult decât cine dă unui păcătos milioane“ (din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur)

Preot Iosif TRIFA