3 iulie - Lumina zilnică din Scripturi

 

Dinlăuntru, adică din inimă, ne ispitesc vrăjmaşii cei nevăzuţi cu toate patimile care stăpânesc inima, precum: mânia, răutatea, pofta, răzbunarea, împietrirea, zavistia, mândria şi celelalte, cum spune Domnul: „Iar ce iese din gură, vine din inimă, şi acestea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile mincinoase, hulele...“ (Matei 15, 18-19). De aceea şi proorocul David se ruga, zicând: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele“ (Psalm 50, 11).

Din afară sunt ispitele ce vin prin cele cinci simţuri, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire şi prin vorbire. Despre ispitele ce intră în inimă, proorocul Isaia spune: „Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre“. Despre ochi, zice Mântuitorul: „Cela ce caută spre femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa“ (Matei 5, 28). Iar despre vorbire, Apostolul Iacob susţine categoric: „De nu greşeşte cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul“ (Iacob 3, 2)

2 iulie - Lumina zilnică din Scripturi

 

Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere.

Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubeşti şi să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubeşti. Iubirea se osteneşte pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, îşi însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfeşte, nu ia nimic în seamă, nici ameninţări, nici greutăţi, din pricina iubirii. Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.

1 iulie - Lumina zilnică din Scripturi

 

[Rom. 2, 28 - 3,18; Mi. 6, 31-34; 7, 9-11]. 

„Nu vă îngrijiţi." „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm." Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic", El spune: „nu vă îngrijiţi", adică: „nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă". Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat. Ea vădeşte faptul că omul s-a bizuit pe sine, iar nu pe Dumnezeu, că şi-a pierdut nădejdea în Pronia Dumnezeiască, vrea ca prin propriile osteneli să-şi rostuiască totul, să agonisească toate cele de trebuinţă, păstrând această agoniseală prin propriile mijloace; că s-a legat cu inima de avutul său şi crede că se poate culca pe el ca pe o temelie sigură; că iubirea de agoniseală l-a înlănţuit şi el nu se gândeşte decât să pună mâna pe cât mai mult; că mamona a luat în inima lui locul lui Dumnezeu.