Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena - Pr. Ion Cârciuleanu

Sărbătorim astăzi pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi pomenirea lor ne umple sufletul de mare bucurie duhovnicească şi ne înalţă spre cer.

Întru pomenirea lor, cu dreaptă credinţă, cu cucernicie, se cuvine să ne aducem aminte de viaţa lor împodobită cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi întru smerenie să le înălţăm laude după vrednicie, ca unora care au urmat lui Hristos şi au slujit Evanghelia lui Hristos în lume.

Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena au fost cinstiţi de Biserică, de la început, întocmai cu Apostolii, cu toate că ei n-au fost în temniţă ca Petru şi nici nu au fost legaţi în lanţuri şi bătuţi cu toiege ca Pavel şi n-au fost munciţi cu chinuri de moarte şi nici n-au înconjurat pământul ca să propovăduiască pe Iisus Hristos pretutindeni (Antim Ivireanul, Didahii).

Şi cu toate că nu au suferit acestea, ei l-au propovăduit pe Hristos în alt mod, nu atât prin cuvinte, cât L-au propovăduit mai ales prin fapte, prin pilda vieţii lor, prin fapte bune pe care le-au făcut şi prin întoarcerea popoarelor la credinţa cea adevărată, la Dumnezeu, făcând ca mii de suflete să fie încorporate la Trupul tainic al lui Iisus Hristos, care este Biserica.

Dar marele merit al împăratului Constantin cel Mare este că a ridicat cel dintâi steagul alb de pace faţă de creştini. El a pus capăt celor zece prigoniri sângeroase, care au durat aproape trei veacuri.

Zece împăraţi păgâni au încercat într-un mod satanic să distrugă Biserica creştină, omorând mii şi milioane de creştini nevinovaţi. Împreună cu cumnatul său Liciniu, el a dat Edictul de la Milan în anul 313, strigând „destul sânge creştinesc!”, dând libertate ca religia creştină să fie lăsată să se manifeste nestingherită pe tot cuprinsul împărăţiei.

Această dată, Edictul de la Milan, reprezintă o piatră de hotar în istoria Bisericii lui Hristos. De unde până atunci creştinii, din pricina prigoanelor, nu-şi puteau zidi lăcaşuri de închinare, închinându-se în catacombe sub pământ, basilicile iau locul templelor păgâne, iar crucea se înalţă mai presus de toate.

Trebuie să admitem că această schimbare atât de profundă nu s-a datorat unei întâmplări oarbe, ci a fost voinţa lui Dumnezeu, căci n-a fost făcută de oameni. A fost chemarea dumnezeiască ca şi a Sfântului Apostol Pavel de pe calea Damascului. Cum cântă Biserica azi: „Şi ca Pavel chemare nu de la oameni luând”, cunoscându-i Dumnezeu curăţenia sufletului lui, i S-a arătat mai întâi în somn, i-a spus ca să pună pe steagurile oştirii semnul Sfintei Cruci şi aşa va birui pe vrăjmaşi.

Dar, iată, că după aceea, această minune tainică, întru amiază i s-a arătat pe cer semnul crucii, scris cu stele: „Cu acest semn vei birui”. Prin aceasta, Constantin cel Mare a înţeles puterea crucii, a înţeles momentul istoric, a înţeles că Dumnezeu voia să cheme la noua religie, nu numai pe împărat, ci şi pe poporul său până atunci păgân, a înţeles că lumea păgână nu mai putea dăinui, că ea trebuie să facă loc lumii celei noi, prin care se putea salva omenirea din întuneric, din sclavia şi din toată decadenţa în care ajunsese.

Împăratul se afla atunci în război cu Maxenţiu, fiul lui Herculie. Acesta prigonea pe creştini şi în Roma săvârşea „lucruri necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste!”. Cu puterea lui Dumnezeu şi a Sfintei Cruci, l-a biruit, i-a pus oştile pe fugă, iar el s-a înecat în râul Tibru, la podul Balba.

Rămânând singurul stăpânitor al imperiului roman, mută capitala la Bizanţ, care s-a numit Constantinopol după numele său, în care ridică multe edificii împodobite cu opere de artă şi mai ales ridică şi multe biserici.

După ce a dăruit creştinismului libertatea, una din înfăptuirile mari a fost convocarea şi prezidarea Sinodului I Ecumenic - 325, de la Niceea, care a restabilit dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu împotriva lui Arie.

El învăţa că Iisus n-a fost Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl, ci un fel de supraom, o creatură mai mică decât Dumnezeu, trimisă să izbăvească omenirea. Rătăcirea ariană stârnea multă tulburare, dădea naştere la mari agitaţii, învrăjbiri şi ură. Sinodul a fost prezidat de însuşi împăratul, luând parte la el 318 Sfinţi Părinţi din toată Biserica.

S-au alcătuit cele dintâi 7 articole din Crez, condamnându-l pe Arie şi învăţătura sa şi hotărându-se pentru totdeauna adevărul că Mântuitorul este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

Sinodul I Ecumenic constituie un moment mare în istoria mântuirii! Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Hristos îşi afirma unitatea, s-au curmat neînţelegerile religioase şi Ortodoxia îşi înălţa un monument puternic, un zid nebiruit de care aveau să se izbească neputincioase, toate valurile ereziilor de mai târziu.

Sfântul Constantin era fiul lui Constantin dar şi al Sfintei Elena, soţie aleasă şi mamă desăvârşită. El a primit din fragedă copilărie o educaţie aleasă, în spirit creştin, care i-a sădit în suflet iubirea de Dumnezeu şi de oameni, atât de necesare, mai ales în acele vremuri tulburi şi nestatornice.

Sfânta Elena a rupt lumină din lumina sufletului ei de mamă creştină şi a dăruit-o fiului ei Constantin ca să crească vlăstar vrednic, ramură de finic în casa lui Dumnezeu. De aceea n-a fost încununat numai marele Constantin, căruia i s-a arăta pe cer semnul biruitor al Sfintei Cruci şi Hristos însuşi, ci şi Sfânta sa mamă, care cu grijă sfântă, l-a pregătit, l-a ajutat să-şi împlinească misiunea sa faţă de Dumnezeu în lume.

Sfânta Elena, din dragoste pentru Hristos, a pornit spre Ierusalim pentru a găsi Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul Hristos. După săpături grele, s-au găsit 3 cruci neputrezite. Una a Mântuitorului şi două ale tâlharilor. Dar care era crucea Domnului?

Tradiţia spune că printr-o minune s-a cunoscut crucea lui Hristos. Patriarhul Ierusalimului şi cu Sfânta Elena au atins pe rând crucile de sicriul unui mort. Când au atins cu crucea Mântuitorului, mortul a înviat. Pentru ca s-o poată vedea poporul şi să i se poată închina, Sfânta Cruce a fost înălţată în biserică de către patriarhul Macarie.

Biserica serbează această minunată descoperire la 14 septembrie. Cât de fericită trebuie să fi fost, când după o viaţă întreagă de rugăciune, de trăire creştină, a găsit, în anul 326, acest sfânt şi nepreţuit odor al creştinităţii!

Cât de fericit trebuie să fi fost şi Sfântul Constantin, fiul ei, când a văzut Crucea pe care a pătimit Domnul! Prin toate acestea, Sfântul Constantin şi mama sa Elena, „au fost ziditorii unei noi ere în istoria Bisericii universale şi ctitorii veacului de aur al creştinismului”.

Ei au pus bază unei lumi libere şi paşnice a unei lumi a progresului în toate domeniile de afirmare. Sfântul Constantin prin har dumnezeiesc şi-a agonisit înţelepciunea lui Solomon, blândeţea lui David şi dreapta credinţă a Apostolilor.

Putem spune că în persoana Sfântului Constantin, chipul lui Dumnezeu S-a realizat prin har, prin tot ce a lucrat şi a înfăptuit până la asemănarea cu El. Sfântul Constatin a întruchipat deci omul voit de Dumnezeu, omul care face ce este bun şi de folos şi care nu se lasă stăpânit de patimi şi lucruri dăunătoare.

Pe sfinţii de Dumnezeu încununaţi Constantin şi Elena, Biserica noastră îi mai numeşte şi „întocmai cu Apostolii mari împăraţi”. Aceasta pentru că amândoi au întărit cu cuvântul şi cu fapta lor credinţa cea adevărată, sprijinind Biserica, în misiunea ei mântuitoare în lume.

„Întocmai cu Apostolii” s-a arătat Sfântul Constantin, deoarece chemarea şi dreapta credinţă a Apostolilor de sus le-a luat, de la Hristos, pe care redându-le cu harul Lui, stâlp şi izvor al Ortodoxiei s-a dovedit peste veacuri.

Râvnind Apostolilor, Sfântul împărat Constantin şi Sfânta împărăteasă Elena au arătat lumii spre încredinţare, cinstire şi întărire a creştinilor împotriva uneltirilor diavoleşti, Crucea Domnului descoperită de ei în pământul Golgotei.

Acestea sunt pricinile pentru care Biserica noastră a numit pe Constanin şi Elena sfinţi, de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu Apostolii şi au primit slavă de sus, de la Dumnezeu.

În anul 337, la 21 martie, în Duminica Rusaliilor, Sfântul Constantin îşi dă obştescul sfârşit în Nicomedia şi slăvitul lui trup este aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli. Sfânta Elena moare în anul 336 şi a fost înmormântată în mărita cetate a Constantinopolului.

Din viaţa şi faptele acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu scoatem multe învăţături de folos sufletesc, căci ei au ştiut să unească în sufletul lor credinţa cu bunătatea, sfinţenia cu faptele de eroism, smerenia crucii cu gloria coroanei de împăraţi, înţelepciunea cu milostenia faţă de săraci.

Să-i imităm şi să mergem şi noi pe aceste căi de înfăptuiri sfinte.

Aceşti sfinţi prin tot ce au lucrat şi au înfăptuit, au aşezat pe frunţile lor cele mai luminoase cununi: cununile slujirii omului, societăţii şi lui Dumnezeu. Ei au făcut apoi să triumfe noua religie - creştinismul - „care e adevărul însuşi şi singura floare menită să înflorească” (Voiculescu).

Şi ce roade bogate şi cu spic însutit nu a adus el şi au înflorit şi în lume şi la noi pe plaiurile noastre strămoşeşti de două mii de ani de când suntem creştini? Câte biserici şi mănăstiri, capodopere ale lumii nu s-au ridicat în cinstea lor şi câte opere de tot felul, picturi, sculpturi, broderii nu ne vorbesc de credinţa şi faptele lor?

Pentru toate acestea se cade să ne păstrăm credinţa noastră ortodoxă ca cel mai de preţ odor, cum au făcut Sfinţii sărbătoriţi astăzi.

Am văzut că Sfântul Constantin a avut chemare de sus, de la Dumnezeu. Trebuie să ştim că şi noi avem chemare: chemarea lui Dumnezeu la noua Sa împărăţie ca să fim fiii Lui iubiţi, răscumpăraţi cu sângele Fiului Lui, Unul Născut şi o chemare în lume, ca în această lume, prin credinţa şi faptele noastre să fim „lumina lui Hristos” care să lumineze.

Să ne îndeplinim această chemare de buni creştini şi de harnici cetăţeni ai patriei noastre, lucrând cu hărnicie oriunde, pentru slava lui Dumnezeu şi fericirea noastră. În toată activitatea noastră să fim pătrunşi şi să lucrăm cu blândeţe, credinţă, spirit paşnic şi dăruitor, omenie, cinste.

Acestea să formeze icoana şi profilul nostru spiritual şi moral. Sfinţii sărbătoriţi astăzi, deşi au rangul cel mai înalt de împăraţi, formează totuşi cea mai distinsă familie: căci Sfânta Elena este chipul cel mai luminos de mamă creştină, iar fiul său model de educaţie şi creştere aleasă, care a adus sfinţenia sufletului său în inimile oamenirii, pentru a o hrăni cu cele mai alese virtuţi.

Şi acum să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne îndrepte paşii să vedem fericita zi când şi ceilalţi fii rătăciţi de la sânul Bisericii Ortodoxe se vor întoarce la adevăr, în staulul mântuirii, având „un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5).

Iar sfinţilor prăznuiţi astăzi să le zicem din adâncul inimii noastre: „Bucură-te Constantine, ceea ce a lui Pavel ai râvnit şi Crucea lui Hristos ai ridicat, arătând-o lumii; Bucură-te Elena, lauda femeilor, căci cu fapte dumnezeieşti ţi-ai zidit inima ta, biserică lui Dumnezeu şi biserici sfinţite ai ridicat Mântuitorului Hristos”. Amin.

sursa: https://doxologia.ro