L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am aşternut in grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.
Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.
Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am urciorul.
Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vreun zeu să şadă pe prispa casei noastre?
El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.
Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,
Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;
In liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei in poală.
Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, in zori,
Când a plecat "străinul" pe drumul ud de rouă.
Şi mi-au rămas in urmă, ca mirul curs din flori,
Cuvintele lui stranii şi blânde: "Pace vouă!".
L-am urmărit in zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum Ii juca in plete
Şi aşternutul moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.
de Zorica Laţcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!