„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”

din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE

Rânduiala tipicului bisericesc prevede că în această a patra Duminică a marelui Post să fie citite Pericopele de la Matei 4, 25-5, 1-12 şi Marcu 9, 17-23.

Cer voie să mă opresc în acest scurt cuvânt de învăţătură asupra referatului din Evanghelia Sfântului Marcu, depăşind însă textul prescris cu încă un verset, al 24-lea. Pentru că tocmai el mi se pare esenţial şi de natură a ne permite să dezvăluim, în parte, misterul credinţei, care va constitui însăşi tema vorbirii noastre de astăzi.

Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate! Aflaţi mai multe »