Întregul text al Pentateuhului îl atestă pe Moise drept autor, iar Biserica, în deplină concordanţă cu tradiţia şi şcolile rabinice, a omologat această atestare încă din era apostolică. Ea se întemeiază cu precădere pe faptul că Însuşi M?tuitorul Iisus Hristos îl prezintă pe Moise drept autor al Legii: „Oare nu Moise v'a dat Legea?“ (In 7, 19); „toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise...“ (Lc 24, 44). Tot astfel, Sfinţii Evanghelişti: „Şi c?d s'au împlinit zilele curăţirii lor după Legea lui Moise...“ (Lc 2, 22); „căci Legea prin Moise s'a dat“ (In 1, 17); „L-am aflat pe Acela despre Care a scris Moise în Lege“ (In 1, 45). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduindu-L pe Hristos la Roma, în lanţuri, se străduia „ca şi din Legea lui Moise, şi din prooroci să-i încredinţeze despre Iisus“ (FA 28, 23); tot el mărturiseşte: „Într'adevăr, Moise scrie despre dreptatea care vine din Lege“ (Rm 10, 5). Cât despre Sfinţii Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, ei sunt unanimi în a recunoaşte originea mozaică a Pentateuhului. Din afara Bisericii se cer menţionate cel puţin două nume de mare autoritate culturală: acela al lui Filon de Alexandria şi acela al lui Iosif Flaviu, ambii din secolul I d. H., care-l atestă pe Moise nu numai ca autor al Pentateuhului, dar şi ca receptacol al revelaţiei divine.
De altfel, nimic nu l-ar fi împiedicat pe Moise să alcătuiască o astfel de operă monumentală. Arta scrierii era cunoscută cu cel puţin o mie de ani înaintea lui, nu numai la Babilonieni, dar şi în Egipt, ţara în care el s'a format încă din pruncie şi din al cărei tezaur cultural va fi asimilat tot ceea ce putea să-şi împroprieze un tânăr crescut şi educat în mediu princiar. Înainte de a fi devenit un vas al descoperirilor dumnezeieşti el era, desigur, un iniţiat al intelectului, iar revelaţia s'a altoit pe o vastă experienţă interioară, ceea ce avea să facă din el covârşitoarea personalitate pe care o cunoaştem. Conducător, legiuitor şi profet prin excelenţă, Moise avea să rămână atât de viu în conştiinţa generaţiilor, încât contemporanii lui Iisus erau ispitiţi să-l creadă reînviat în uluitorul Nazarinean, ceea ce L-a făcut pe Acesta să Se delimiteze în momentul schimbării la faţă: Moise era altcineva decât Iisus, mai mic decât El, dar prietenul cu care Domnul şedea de vorbă.
În ciuda atâtor atestări, originea mozaică şi, deci, autenticitatea Pentateuhului este contestată de critica raţionalistă occidentală. Militanţii ei afirmă că în textul acestei opere pot fi identificate cel puţin patru documente sau tradiţii diferite, produse cu mult în urma lui Moise şi compilate în ceea ce se cheamă Pentateuhul. Primul şi cel mai vechi document este numit „iahvistic“, din pricină că în el Dumnezeu este numit Iahv? cel de al doilea, „elohistic“, Îl numeşte pe Dumnezeu cu numele de Elohim; al treilea, „deuteronomic“, ar fi o scriere independentă de primele patru cărţi, alcătuită îndeosebi de preoţi; în fine, „Codul Sacerdotal“, operă colectivă târzie, ale cărei fragmente, referitoare la cult, au fost împănate într'un text mai amplu, pe cale de constituire.
Această teorie, numită „a documentelor“, începută moderat de Jean Astruc în 1753 şi dezvoltată radical de Julius Wellhausen ( 1918), a fost acreditată de majoritatea traducătorilor şi editorilor biblici din zilele noastre. Din parte-ne, oricâte rezerve am avea faţă de ea, nu putem ignora câteva date reale, anume că în Cartea Facerii există două referate asupra Creaţiei (1 - 2, 4a şi 2, 4b - 3, 24), două tradiţii împletite asupra potopului (6-8), două nuanţe ale legământului lui Dumnezeu cu Avraam (15 şi 17), trei relatări asemănătoare asupra femeii arhetipale a lui Avraam (12, 10-20; 20; 26, 1-11), precum şi alte câteva locuri în care critica textuală pretinde a fi identificat paralelisme. Dacă însă asemenea date nu pot fi tăgăduite, aceasta nu înseamnă că ele se constituie în tot atâtea argumente pentru negarea paternităţii auctoriale a lui Moise. Desigur, nimeni nu afirmă că textul Pentateuhului, aşa cum îl avem noi astăzi, este aidoma cu manuscrisul autograf al autorului şi că de-a lungul timpului nu vor fi intervenit unele schimbări, voluntare sau involuntare, datorate copiştilor. Dar de aici şi până la negarea totală a autenticităţii e cale lungă. Dacă se admite, de exemplu, că Evanghelistul Luca şi-a început scrierea prin consultarea a numeroase mărturii, scrise şi orale, asupra unor evenimente petrecute cu numai câteva decenii în urmă, nu vedem de ce Moise nu a putut face acelaşi lucru asupra unor evenimente consumate în urmă cu secole şi milenii, preluând mărturiile şi compilându-le după criterii ce-i aparţin. Faptul că Deuteronomul are o limbă şi un stil oarecum diferite de Facere poate fi uşor explicat prin aceea că el a fost scris cu cel puţin trei decenii mai târziu, răstimp în care autorul îşi poate schimba maniera de a scrie; Eminescu din „Sara pe deal“ este altul decât cel din „Ce-ţi doresc eu ţie“, Ion Barbu din „După melci“ nu mai poate fi recunoscut în „Timbru“, Goethe din „Faust“ II e departe de cel din „Faust“ I, iar exemplele pot continua.
Radicalismul lui Wellhausen şi al adepţilor săi (care nu sunt nici puţini şi nici neînsemnaţi) poate presupune una din două atitudini fundamentale asupra Scripturii:
a) A admite că textul biblic e de inspiraţie divină, dar a concepe revelaţia ca pe un proces mecanic, un fel de dicteu verbal, ceea ce e o absurditate.
b) A nu crede în caracterul revelat al Scripturii, şi, prin urmare, în dimensiunea profetică a lui Moise, adică în capacitatea lui de a pre-vedea şi a pre-zice viitoarea organizare a lui Israel în ţara Canaanului, inclusiv epoca (eventuală) în care va deveni regat. Astfel, ar trebui spus, de pildă, că opera lui Isaia a fost scrisă după moartea şi ]nvierea lui Iisus, de vreme ce ea cuprinde tabloul aproape complet al Patimilor Domnului. Ca orice extremă, critica textuală raţionalistă sfârşeşte în absurd.
Nu este mai puţin adevărat însă că în vremea din urmă bibliştii occidentali, probabil sătui de excesele predecesorilor, au început să adopte poziţii din ce în ce mai moderate, permiţând astfel reluarea, cu bună credinţă, a vechiului dialog dintre şcolile biblice.
Din punctul de vedere ortodox, autenticitatea Pentateuhului nu poate fi pusă la îndoială, şi nici covârşitoarea lui importanţă teologică. Aceasta din urmă nu-şi poate găsi o definire mai completă şi mai frumoasă decât în pagina pe care i-o închină Studiul Vechiului Testament pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1983, din care cităm:
„Pentateuhul este temeiul istoric al întregii religii revelate. Fără Pentateuh întreaga ordine dogmatică şi morală, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, este istoriceşte neexplicabilă şi nejustificată. Întreg Vechiul Testament şi, la rândul său, întreg Noul Testament sunt urmarea firească a celor cuprinse în Pentateuh. Creştinismul întemeiat de Mântuitorul Hristos, istoriceşte stă sau cade cu Pentateuhul. Pe Pentateuh se reazemă frăţietatea popoarelor, născute din acelaşi strămoş: Adam. Pe el se reazemă noţiunea şi ideea răscumpărării şi a Răscumpărătorului. Fără căderea în păcatul strămoşesc nu are rost răscumpărarea şi, dacă nu ne tragem din acelaşi strămoş, răscumpărarea prin Mesia nu e universală, deci nici creştinismul nu este o lege divină pentru toate neamurile. Astfel, înseşi temeliile creştinismului sunt compromise dacă Pentateuhul nu e carte autentică, sfântă, inspirată, cu deplină autoritate divină şi umană. Critica Pentateuhului deci e critica credinţei creştine înseşi. De aceea i se dă Pentateuhului cea mai mare importanţă, atât din partea credincioşilor, cât şi din partea necredincioşilor. E terenul pe care se dă lupta între cele două concepţii.
Pentateuhul nu este carte istorică în sens propriu şi obişnuit. Autorul lui nu scrie istoria universală a omenirii sau a poporului biblic. Pentateuhul nu face nici cosmogonie, nici geogonie. Acestea sunt numai chestiuni atinse pentru justificarea fondului însuşi. Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului omenesc. Cuprinsul lui principal este «Legea dată de Dumnezeu». Această Lege nu se expune sistematic, nu este aşezată în paragrafe, ca într'un cod de legi, ci este expusă istoric, în ordinea promulgării ei. Geneza este prologul istoric, care istoriseşte întâmplările premergătoare Legii. Cele trei cărţi următoare: Ieşirea, Leviticul şi Numerele expun însăşi legislaţia şi unele evenimente în legătură cu promulgarea legilor, iar cartea ultimă, Deuteronomul, este epilogul care recapitulează şi confirmă constituirea Legii. Centrul şi fondul lucrării este, prin urmare, Legea. Pe muntele Sinai se face un legământ între Dumnezeu şi poporul lui Israel, care fusese prevestit în făgăduinţa făcută lui Avraam. Acest legământ avea să se desăvârşească în legământul graţiei, instituit de Mântuitorul Hristos. De aceea autorul suprimă anumite intervale de timp, care nu au nici o importanţă pentru ordinea supranaturală, ca de exemplu: istoria patriarhilor (expusă numai foarte sumar), istoria de după Noe până la risipirea neamurilor, petrecerea în Egipt, petrecerea celor 40 de ani în pustiu. În schimb, întâmplările din iconomia mântuirii sunt redate amănunţit: căderea în păcat, potopul, risipirea neamurilor, ieşirea din Egipt şi, mai ales, legislaţia sinaitică“.
Genul teatrului liric cultivă uvertura nu numai ca deschidere pregătitoare, ci şi ca pe o sinteză a tuturor motivelor muzicale ce se vor desfăşura şi se vor împleti, amplificate, în întreaga operă. Din unghiul acestei comparaţii, Pentateuhul e uvertura operei mântuitoare a lui Dumnezeu.
SFÂNTA SCRIPTURĂ - BIBLIA - IPS BARTOLOMEU ANANIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!