Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (XXII) - Introducere la Cartea Iosua

Personaj biblic, Iosua este succesorul şi executorul testamentar al lui Moise.

Misiunea esenţială a lui Moise fusese aceea de a-i elibera pe fiii lui Israel din robia egipteană şi de a-i strămuta în Ţara Făgăduinţei, hărăzită astfel încă din vremea lui Avraam. Dar marele profet avea să-i ducă până în pragul Canaanului, după o peregrinare de patruzeci de ani, anume rânduită din raţiuni pedagogice; el va muri acolo, din porunca Domnului, apucând doar să vadă pământul dorit, fără să şi păşească pe el. Ocuparea teritoriului palestinian va fi făcută de către Israeliţi sub comanda lui Iosua, pe care Domnul i-l rânduieşte lui Moise la capătul călătoriei prin pustia Sinaiului: „Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Navi, om cu duh într'însul, pune-ţi mâinile peste el şi du-l în faţa lui Eleazar preotul; şi'n faţa întregii adunări îi vei da porunci şi'n faţa lor vei da porunci asupră-i; şi dă-i ceva din măreţia ta, pentru ca'n felul acesta fiii lui Israel să asculte de el“ (Nm 27, 18-20).

Numele lui Iosua (transcris în greceşte Iisus) înseamnă „Dumnezeu mântuieşte“; singur sau în asociere cu acela al lui Navi, el va da numele celei de a şasea cărţi din canonul Vechiului Testament.

O seamă de critici susţin chiar şi astăzi că, de fapt, cartea lui Iosua ar trebui legată, prin învecinare, de aceea a Deuteronomului, ea nefiind altceva decât o continuare a acesteia; în acest caz, nu se mai poate vorbi de Pentateuh, ci de Hexateuh (cele şase cărţi). Obiecţia însă nu stă în picioare. Pentateuhul, operă unitară a lui Moise, a fost receptată ca atare încă din vremile străvechi, nu numai de tradiţia rabinică, dar şi de cea creştină. Literar vorbind, dacă Moise este eroul a patru din cele cinci cărţi ale Pentateuhului, opera sa nu putea să se încheie decât cu tainica apoteoză a sfârşitului său. Faptul în sine că această carte, a lui Iosua, este o prelungire, în plan istoric, a Deuteronomului, nu susţine teza integrării ei în Pentateuh, după cum Odiseea, de pildă, deşi e continuarea Iliadei, rămâne totuşi o scriere distinctă (deşi ambele sunt opera aceluiaşi autor).

Cartea lui Iosua cuprinde trei părţi distincte:

1. Capitolele 1-12: Cucerirea Canaanului, care se face dinspre răsărit spre apus şi de la sud la nord. Aceasta însă nu este o cucerire propriu-zisă, adică o invazie pe pământ străin, iar biruitorii nu sunt „ocupanţi“. Pornindu-se de la principiul că Dumnezeu e creatorul şi stăpânul absolut al pământului, El îl atribuie cui vrea, total sau în parte. În istoria mântuirii, Canaanul devine teritoriul în care va trăi şi se va dezvolta poporul ales, al cărui strămoş, Avraam, este anume chemat din Mesopotamia şi aşezat aici şi a cărui odraslă după trup, Iisus Hristos, născut tot aici, va fi Mântuitorul lumii. În vremea exilului egiptean, Canaanul devine „Ţara Făgăduinţei“, care mai apoi se va numi „Ţara Sfântă“. Aşadar, Iosua şi supuşii săi au conştiinţa că „revin“ în ţara părinţilor lor, în care se află mormintele acestora, ca mărturii ale unei istorii comune; chiar şi osemintele înstrăinatului Iosif vor fi aduse din Egipt şi îngropate aici. Ţara astfel cucerită nu e o obişnuită „captură“, ci, pur şi simplu, o moştenire; fiecare trib şi fiecare familie se vor înstăpâni pe moşia proprie. E raţiunea pentru care cucerirea Canaanului, deşi are caracterul unei campanii militare, este în foarte mică măsură opera armelor: ea este, în principal, opera lui Dumnezeu, Cel ce se luptă alături de protejaţii Săi prin mijloacele clasice: semne şi minuni. Iordanul e trecut printr'o minune, Ierihonul e cucerit printr'o minune, şi tot printr'o minune este învinsă coaliţia militară a suveranilor băştinaşi. La rândul său, Iosua este o copie fidelă a lui Moise şi purtător al mandatului divin.

2. Capitolele 13-21: Împărţirea ţării către cele unsprezece triburi ale lui Israel (leviţii, ca sacerdoţi, având beneficii speciale). În mare, ea se face după prescripţiile lui Moise, dar operaţia de amănunt presupune mai întâi catagrafierea terenului şi numai după aceea repartizarea lui, prin tragere la sorţi, către beneficiari. Cartea lui Iosua este documentul pe baza căruia numeroase echipe de cercetători (arheologi, istorici, geografi şi etnologi) au făcut investigaţii pe teren, căutând să identifice adevărul celor relatate cu o mie de ani în urmă. Dificultăţile nu sunt puţine, iar acestea au devenit evidente în însăşi redactarea versiunii de faţă; deşi, precum şi în celelalte cărţi ale Vechiului Testament, grafierea toponimelor s'a făcut după ediţiile româneşti curente (care, la rândul lor, urmează Versiunea Ebraică), unele aproximaţii nu pot fi evitate, ţinând seama de faptul că unele localităţi aveau câte două (şi chiar trei) nume, păstrate multă vreme în paralel, dar şi de faptul că transcrierea numelui lor dintr'o limbă în alta sau dintr'un dialect în altul nu avea criterii uniforme (fenomen întâlnit şi în zilele noastre, când Peking â€" Pekin, Pei-King â€" a devenit Beijing). Distribuirii propriu-zise i se adaugă locurile de azil („cetăţile de scăpare“) pentru ucigaşii fără voie.

3. Capitolele 22-24: Ultimele evenimente şi cele din urmă dispoziţii ale lui Iosua; moartea acestuia şi a arhiereului Eleazar.

Tradiţia biblică creştină (inclusiv cea românească) admite că Iosua însuşi este autorul celor mai importante părţi ale scrierii (e vorba de cineva care cunoştea foarte bine topografia Canaanului), dar că autori mai târzii au adus o seamă de completări şi precizări, aşa încât cartea, aşa cum o avem noi astăzi, s'a constituit ca operă integrală cândva în jurul anului 1000 (dar nu înainte de 1006), în vremea domniei regelui David. Cu ea se începe seria scrierilor numite, în limbajul canonului biblic, „istorice“, adică cele situate între Tora (Pentateuhul) şi Profeţi.

SFÂNTA SCRIPTURĂ - BIBLIA - IPS BARTOLOMEU ANANIA