Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (XXIV) - Introducere la Cărţile Paralipomena

În Versiunea Ebraică, aceste două cărţi alcătuiau la început una singură, sub denumirea de „Fapte ale zilelor“, ceea ce s'ar traduce: „Întâmplări din vremile de altădată“ sau, mai pe scurt, „Cronici“. Cu toate acestea, Cartea Cronicilor nu era catalogată printre operele istorice, ci printre acelea pe care canonul Vechiului Testament le numea „Scrieri“, şi era aşezată după Ezdra şi Neemia, deşi evenimentele relatate în ea se petrec înaintea celor evocate de acestea.

Septuaginta este aceea care a prezentat-o în două cărţi, sub numele de „Paralipomena“, de la grecescul paraleípo = „a omite“, „a lăsa deoparte“, ceea ce, în referire directă la Cărţile Regilor, ar însemna: „ceea ce a fost omis“, „ceea ce nu s'a spus“, cu subînţelesul că ea ar fi o completare a celor patru principale scrieri istorice. Titlul însă nu acoperă decât în mică măsură conţinutul, acesta cuprinzând mult mai multe şi mai importante omisiuni decât adaosuri, potrivit unui plan pe care autorul l-a cercetat cu foarte mare atenţie, în funcţie de scopul pe care-l urmărea.

Împărţirea în două cărţi a fost adoptată şi de Fericitul Ieronim, în a cărui Vulgata sunt prezentate sub titlul: „1 şi 2 Paralipomena“.

Păstrându-i titlul de „Cronici“, editorii sau traducătorii Textului Masoretic au adoptat, la rândul lor, începând din secolul XVI, împărţirea în două cărţi, aşa cum le avem în ediţiile curente ale Bibliei.

În afara celor patru Cărţi ale Regilor, autorul a mai utilizat şi numeroase alte izvoare, pe care le menţionează în diferite părţi ale operei, precum: „Cartea Regilor lui Israel“; „Cartea Regilor lui Israel şi Iuda“; „Cartea Regilor lui Iuda şi Israel“; „Cartea Regilor“; „Faptele Regilor lui Israel“; „Cronica regelui David“; „Faptele lui Samuel văzătorul“; „Faptele Profetului Natan“; „Faptele lui Gad văzătorul“; „Profeţia lui Ahia Şilonitul“; „Vedeniile lui Ido văzătorul“; „Faptele profetului Şemaia“; „Faptele lui Iehu, fiul lui Hanani“; „Celelalte fapte ale lui Ozia scrise de Isaia“; „Vedenia lui Isaia“; „Cartea Văzătorilor“; „Plângerea lui Ieremia asupra lui Iosia“. Nici una din aceste scrieri nu ne este cunoscută. Pe lângă ele, a mai folosit şi tradiţia orală, îndeosebi pe aceea păstrată la templu de către preoţi şi leviţi.

Scriindu-şi opera, autorul urmăreşte un scop care poate fi decelat printr'o analiză sumară a textului: istoria statului teocratic iudeu, îndelung pregătit de la Adam până la începutul dinastiei davidice, consolidat şi ilustrat exemplar prin David şi Solomon, dezmembrat prin apariţia celor două regate adverse, plutind în derivă de-a lungul a două şiruri paralele de suverani în zig-zag, distrus prin intervenţia lui Nabucodonosor şi mijindu-şi renaşterea prin decretul lui Cirus. Raţiunea de a fi a statului teocratic rezidă în templu, ca prezenţă văzută a lui Dumnezeu, şi în cultul monoteist, ca expresie a credincioşiei poporului ales faţă de Cel ce l-a ales. În funcţie de aceste coordonate, cronicarul îşi parcurge documentele cu ochiul critic al celui ce evaluează, discerne, copiază, omite, adaugă, modifică, îngroaşă reliefuri sau simplifică traiectorii.

O constantă a demersului său este aceea de a evalua moralitatea fiecărui personaj sau pe a întregului popor într'o anumită perioadă şi de a-i conferi evenimentului istoric o explicaţie teologică: în mod inevitabil, păcatul atrage pedeapsa, virtutea atrage bunăstarea. În felul acesta, biografia primului rege al lui Israel nu-l interesează câtuşi de puţin; el se opreşte doar asupra morţii tragice a lui Saul, aceasta fiind consecinţa consultării vrăjitoarei din Endor. În schimb, David e regele ideal; autorul trece sub tăcere problemele de familie ale acestuia, motivaţiile precare ale peregrinărilor lui de la început, adulterul cu Batşeba şi uciderea lui Urie, precum şi spiritul vindicativ de pe patul morţii, spre a insista, cu lux de amănunte, asupra suveranului evlavios care a iniţiat şi pregătit zidirea templului, legiferând, în acelaşi timp, atribuţiile sacerdoţiului şi strălucirea cultului. De nu mai puţină atenţie se bucură Solomon, în aceeaşi ipostază a credinţei şi ctitoriei; din cele nouă capitole închinate acestuia, şase se ocupă cu zidirea şi sfinţirea templului; în final, cronicarul trece peste episodul bătrânului afemeiat care cedează presiunilor idolatre, spre a-i rezerva marelui rege o imagine apoteotică. Popasuri lungi va face autorul şi asupra regilor Iosafat, Iezechia şi Iosia, mari restauratori ai monoteismului şi înnoitori ai cultului de la templu, dar va fi obligat să consemneze, cu nereţinută amărăciune, decrepitudinea morală a celor mai mulţi dintre suveranii lui Israel şi Iuda, urmată de aceea a unui popor debusolat şi tot mai neatent la avertismentele profeţilor, ceea ce va atrage mânia lui Dumnezeu şi dezastrul final.

De reţinut faptul că gândirea istoricului din Paralipomene nu e departe de cea profetică: Neco al Egiptului, Nabucodonosor al Babilonului şi Cirus al Persiei, puternici conducători ai marilor imperii de care depinde soarta lui Israel, nu sunt altceva decât instrumente ale unuia şi aceluiaşi Dumnezeu, fie pentru pedepsirea poporului păcătos, fie pentru eliberarea poporului prea mult încercat.

După toate probabilităţile, cronicarul - al cărui nume nu ne este cunoscut - pare a face parte din tagma leviţilor: ştie bine istoria poporului său, iar stilul adiază, nu rareori, incantaţii liturgice.

Cât priveşe data scrierii, aceasta poate fi aşezată între 538 î.H., anul edictului lui Cirus, şi 330, domnia lui Alexandru cel Mare. Există însă şi suficiente motive să credem că ea a fost alcătuită în timpul lui Ezdra (şi, după unii, chiar de către acesta). Oricum, importanţa ei istorică e cu totul aparte, mai ales prin datele şi informaţiile suplimentare în raport cu cele patru Cărţi ale Regilor.

SFÂNTA SCRIPTURĂ - BIBLIA - IPS BARTOLOMEU ANANIA