Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (XXIII) - Introducere la Cartea Judecătorilor

Cartea Judecătorilor face parte din scrierile istorice ale Vechiului Testament şi este continuarea cărţii lui Iosua Navi; aşa a fost considerată de la început şi aşa a fost rânduită şi consacrată – nu numai de tradiţia iudaică, dar şi de cea creştină – în canonul biblic.

Cu toate acestea, citirea ei în prelungirea celei precedente e de natură să provoace nedumeriri. Evenimente care acolo se declară consumate (cuceriri de cetăţi şi teritorii, distribuirea pământului) apar aici ca tot atâtea începuturi. Explicaţia constă în aceea că dacă Iosua a ocupat Canaanul după un plan unitar, bine pus la punct, şi printr'o campanie-fulger, desfăşurată din victorie în victorie, în perioada imediat următoare, aceea a judecătorilor, pe durata a 175 de ani (cca 1200-1025 î. H.) a avut loc consolidarea înstăpânirii, printr'un proces lent, cu înaintări şi retrageri, cu victorii şi înfrângeri, fiecare trib descurcându-se pe cont propriu, uneori prin compromisuri umilitoare. Pe de altă parte, renunţând la principiul exterminării băştinaşilor şi acceptând o coabitare mai mult sau mai puţin paşnică, fiii lui Israel recad în idolatrie, stârnind astfel mânia Domnului lor, Care nu o dată Se declarase un „Dumnezeu gelos“. În consecinţă, pedeapsa divină este instrumentată prin câteva popoare sau triburi precum Mesopotamienii, Moabiţii, Filistenii, Madianiţii, Amoniţii, care-i hărţuiesc şi-i asupresc pe aleşii infideli. Ritmul acesta: păcat-pedeapsă-căinţă-mântuire poate fi urmărit cu limpezime de-a lungul cărţii, el legându-se organic cu cele asemănătoare de dinainte de judecători (epoca lui Moise) şi de după ei (epoca regilor şi profeţilor).

Aşa se face că în marile momente de criză morală, de disperare sau de căinţă, Dumnezeu le trimite fiilor lui Israel doisprezece judecători, care însă nu au şi nu-şi exercită competenţa juridică pe care o presupune denumirea, ci pe aceea de a guverna, îndruma, încuraja sau răzbuna poporul dintr'o anumită zonă (e perioada în care Israel nu are o conducere unitară). Numele acestora sunt: Otniel, Aod, Şamgar, Debora împreună cu Barac, Ghedeon împreună cu Abimelec, Tola, Iair, Ieftae, Ibţan, Elon, Abdon şi Samson. Dintre aceştia, urme adânci în memoria posterităţii vor lăsa Aod, Debora, Ghedeon împreună cu Abimelec, Ieftae şi, mai ales, Samson (acesta – asociat cu numele celebrei Dalila – devenind şi erou literar).

Istoria judecătorilor e povestită de-a lungul a paisprezece capitole (3-16). Acestora li se adaugă cinci capitole suplimentare (17-21), foarte importante prin aceea că reflectă mentalităţi şi moravuri israelite (şi nu numai) de dinainte de instaurarea monarhiei. Faptele relatate aici pot cutremura conştiinţa creştinului de azi; ele sunt specifice acelei epoci îndepărtate, dar nu e mai puţin adevărat că pot fi identificate, sub o formă sau alta, în plină eră a omului pretins civilizat.

E posibil ca această carte – a Judecătorilor – să nu fie opera unui singur autor, ci a câtorva, care, în mod sigur, pe lângă inspiraţia teologică a Duhului Sfânt, au fost asistaţi de memoria colectivă a seminţiilor lui Israel, ca şi de o seamă de texte scrise (precum Cântarea Deborei).

În ceea ce priveşte timpul scrierii, părerile sunt, ca de obicei, împărţite. Unii cred că textul definitiv ar fi fost redactat în vremea regelui Saul (poate chiar de către profetul Samuel), adică între 1030 şi 1010 î. H. Dacă însă menţiunea din 18, 30 poate fi raportată la prima deportare masivă a Israeliţilor, ordonată de Tiglatfalasar al III-lea în anul 733 î. H., atunci opera devine mai tânără cu aproape trei secole.

Oricare ar fi autorul sau data compunerii, Cartea Judecătorilor e un crâmpei de istorie nu numai umană, ci şi divină: lupta crâncenă în care Dumnezeu, intrat şi implicat în istorie odată cu facerea omului, S'a angajat pentru salvarea propriei Sale creaturi.

SFÂNTA SCRIPTURĂ - BIBLIA - IPS BARTOLOMEU ANANIA