Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (35) - Introducere la Cartea Profetului Daniel

În toată Sfânta Scriptură nu există o carte mai deconcertantă decât aceea a lui Daniel; cele douăsprezece capitole ale ei pendulează între impostură şi genialitate, ceea ce face ca ea să devină şi incomodă, jenantă, mai ales pentru conştiinţa naţională a poporului evreu care a văzut în Vechiul Testament - pe bună dreptate - propria sa istorie. Acesta poate fi unul din motivele pentru care tradiţia rabinică, practic, a repudiat-o; în timp ce Septuaginta a numărat-o, de la bun început, printre cărţile profetice canonice, aşezând-o imediat după aceea a lui Iezechiel şi înaintea celor doisprezece profeţi „mici“, canonul ebraic i-a rânduit un loc în cea de a treia secţie - după „Lege“ şi „Profeţi“ -, numită, generic şi nepretenţios, „Scrieri“.

Autorul, iudeu deportat încă de tânăr în Babilon, unde şi-a petrecut toată viaţa şi unde a ocupat înalte funcţii în stat, nu pare să fie cât de cât familiar cu istoria patriei sale adoptive. El pretinde că şi-a desfăşurat activitatea sub patru regi ai Babilonului în ordinea următoare: Nabucodonosor, Baltazar (fiul lui Nabucodonosor), Darius Medul şi Cirus. Numai că datele obiective, furnizate de întreaga istoriografie a antichităţii, oferă un alt tablou: Nabucodonosor (605-562), Avilmarduk (562-560), Neriglisad (560-558), Labaşimarduk (556), Nabonide (556-539) şi Cirus (539-530). Baltazar (sau Beltşaţar) nu a fost fiul lui Nabucodonosor, nu a fost rege al Babilonului, ci, mult mai târziu, co-regent al lui Nabonide. Cât despre „Darius Medul“, un astfel de nume nu există în nici un fel de document; mai mult, cei doi Darius de mai târziu nu erau de origine medă, ci, în mod sigur, persană. Or, e greu de crezut că autorul - care ţine să-şi dateze cu precizie vedeniile şi profeţiile - îşi ignoră suveranii în slujba cărora, totuşi, se află.

Se pare însă că Daniel nu cunoaşte nici istoria propriului său popor, şi nici cel puţin propria sa biografie. Cartea sa începe prin a afirma că „în anul al treilea al domniei lui Ioiachim, regele lui Iuda, a venit Nabucodonosor, regele Babilonului, la Ierusalim şi l-a împresurat“. Din acelaşi capitol reiese că el, autorul, a fost luat captiv în urma acestei împresurări, odată cu prinderea şi deportarea regelui. Se ştie însă că Ioiachim a domnit între 609 şi 587, ceea ce înseamnă că anul său cel de al treilea era 606. Or, în acest an nu s'a petrecut nici un asediu asupra Ierusalimului şi nici nu s'au făcut deportări. Mai mult, Nabucodonosor nu a ajuns la Ierusalim decât în anul 597, când, într'adevăr, l-a asediat, l-a cucerit, l-a dărâmat, iar pe rege l-a făcut prizonier spre a fi deportat laolaltă cu miile de iudei (printre care, desigur, şi tânărul Daniel). E peste putinţă de admis că chiar un om simplu - chiar un prostănac -, necum un cărturar, nu ţine minte un moment absolut crucial din propria sa viaţă.

Daniel proiectează istoria şi prin mijlocirea unor numere profetice. Dacă însă Ieremia (pe care Daniel îl citise) s'a dovedit foarte aproape de adevăr, prezicând captivitatea babilonică pe o durată de şaptezeci de ani (Ir 25, 11), autorul nostru evaluează timpuri apocaliptice printr'o seamă de cifre menite să-i descurajeze chiar pe cei mai iscusiţi cabalişti.

Daniel şi-a scris cartea în două limbi: ebraică şi aramaică. Nu e de mirare că un om ca el, instruit la curtea regală, le cunoştea perfect pe amândouă şi că, mai ales în condiţiile exilului, folosea şi o altă limbă pe lângă cea maternă. Un autor de acest fel (un Mircea Eliade sau un Vintilă Horia) îşi poate scrie o carte într'o limbă şi o carte în alta, dar nu una şi aceeaşi în două sau mai multe. Or, pe capitole şi versete, cartea lui Daniel se prezintă astfel: 1, 1 - 2, 4 a, în ebraică; 2, 4 b - 7, 28, în aramaică; 8, 1 - 12, 13, în ebraică. Raţiunea acestor schimbări le scapă filologilor; aşadar, încă o inadvertenţă menită să intrige.

Pe de altă parte, dacă opera lui Daniel nu-şi propune nici pe departe să facă istoriografie, în schimb ea este cea mai teologică din întreaga literatură profetică. Teologia lui Daniel e de o mare densitate şi de o mare fineţe, cu nuanţări neîntâlnite la alţi profeţi şi care nu le pot oferi exegeţilor decât delicii.

Dacă denumirea de Iahvé (folosită abundent de premergători) nu e întâlnită aici decât o singură dată, Dumnezeu este la Daniel „Cel-Vechi-de-Zile“, ceea ce ar însemna Dumnezeu creator şi proniator, transcendent şi imanent, supra-istoric şi în istorie, inaccesibil şi accesibil. El este Dumnezeul unic şi universal, Stăpân a tot ce există, inclusiv regatele şi imperiile, pe care El le oferă, după raţiuni proprii, unui suveran sau altuia; El poate fi şi Judecător, dar puterea de a judeca i-a dat-o Fiului Omului, Care va întemeia o împărăţie puternică şi veşnică; Acesta îl va judeca şi pe Antihrist. Transpare şi existenţa Sfintei Treimi. Dumnezeu pretinde credincioşie şi o răsplăteşte. Dacă se mai cheamă şi „Dumnezeul cerului“, este numai spre a le aminti regilor care se cred dumnezei că undeva, sus, este Cineva mai mare decât ei.

Dumnezeu este înconjurat şi preamărit de îngeri, al căror număr e de ordinul miriadelor. Unii însă au misiuni speciale, de a patrona popoare sau de a le transmite unor oameni aleşi mesaje divine. Dintre aceştia îi întâlnim, pentru prima oară în Scriptură, pe Gavriil ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu şi pe Mihail ca ocrotitor al poporului ales.

Sfârşitul lumii va fi precedat de cataclisme cosmice şi suferinţe omeneşti. „Urâciunea pustiirii“, ca prefigurare a lui Antihrist, se va instala în chiar structurile sfinţeniei şi va domina prin înşelăciune, dar va fi doborâtă pentru totdeauna de „Unsul-Principe“ al lui Dumnezeu, Fiul Omului, a Cărui împărăţie va transcede timpul. Atunci, la sfârşit, se va produce şi învierea generală a morţilor (prevestită şi de Iezechiel), dar fiecare om va fi răspunzător pentru propriile lui fapte: unii vor învia spre viaţa veşnică, alţii spre veşnica osândă.

Suprema virtute a omului este credincioşia sa faţă de Dumnezeu, care se cere păstrată chiar cu preţul jertfei de sine. Legătura cu Dumnezeu se ţine prin rugăciuni, post şi meditaţie.

Toată această teologie este atât de coerentă şi se leagă atât de organic cu întreaga revelaţie a Sfintei Scripturi, încât nu fără dreptate s'a spus că opera lui Daniel este puntea cea mai transparentă între Vechiul şi Noul Testament. Domnul Iisus îl va cita nominal (Mt 24, 15; Mc 13, 14), atestându-l astfel ca pe un profet autentic, cu mesaj eshatologic, iar creştinii nu numai că-i vor menţine cartea printre cele canonice, inspirate de Duhul Sfânt, nu numai că-l vor cinsti în calendar, dar îi vor introduce numele în cult, împreună cu acelea ale prietenilor săi Anania, Misael şi Azaria.

Aşadar, discrepanţa dintre cronicarul şi teologul Daniel este atât de izbitoare, încât nu puţini au fost - şi sunt - bibliştii occidentali care afirmă, cu argumente logice, filologice şi istorice, că cele douăsprezece capitole au fost scrise nu de unul şi acelaşi autor, ci de mai mulţi autori necunoscuţi şi disparaţi, pe care un editor târziu - contemporan cu Antioh Epifan - i-a reunit în cartea pe care o avem astăzi.

Numai că discrepanţele nu sunt doar între fragmente, ci înlăuntrul unuia şi aceluiaşi capitol, înlăuntrul uneia şi aceleiaşi cărţi, ceea ce poate sugera ideea că toate aceste grosolane erori de ordin istoric au fost introduse de către unul şi acelaşi autor, în mod deliberat. Aceasta deschide perspectiva unei noi lecturi a cărţii lui Daniel, ceea ce presupune şi descifrarea mesajului criptic, dacă aceasta va fi vreodată posibilă. Un prim mesaj i-ar putea fi adresat cititorului, la prima lui lectură: Dacă precaritatea informaţiilor istorice îl va face să-i retragă autorului, de la bun început, credibilitatea, el va lăsa cartea deoparte şi-şi va vedea de alte treburi; dacă însă el va avea intuiţia de a vedea în însăşi această precaritate o pistă falsă, menită să incite la aflarea adevărului, atunci, în mod sigur, adevărul i se va descoperi.

Oricum, trebuie avută în vedere mai întâi viziunea lui Daniel asupra istoriei. Spre deosebire de marii săi colegi, el nu urmăreşte - chiar retroactiv - istoria lui Israel, ci numai pe aceea a marilor imperii păgâne ale Orientului, în formule de extremă lapidaritate; o mare campanie militară a unui rege, de pildă, pe care un cronicar ar prezenta-o pe zeci sau sute de pagini, este expediată aici într'o singură frază: „...se va aduna împotriva lui cu care de luptă şi cu călăreţi şi cu multe corăbii şi va intra în ţară şi va zdrobi şi se va duce“ (11, 40). Daniel e convins că, lipsită de adevărul credinţei şi de norme morale, istoria nu e altceva decât o vânzoleală a răului din lume, un vălmăşag de orgolii, patimi, interese şi nebunie, totul prefăcându-se într'o imensă panoramă a suferinţei şi deşertăciunii. Istoria e un mers în jos al popoarelor, care nu face altceva decât să le arate cum ele se degradează. Cele patru imperii succesive (din capitolul 2) sunt simbolizate printr'o uriaşă statuie cu capul de aur, cu pieptul şi braţele de argint, cu pântecele şi coapsele de aramă, cu pulpele de fier, dar cu picioarele de lut; timpul nu fortifică, ci degradează; nu e de mirare că namila e doborâtă de o mică piatră desprinsă din munte în chip supranatural, ceea ce trimite la minusculul grăunte de muştar al Evangheliei lui Hristos, din care va creşte, uriaşă, împărăţia lui Dumnezeu (Mt 13, 31-32). Istoria în sine e atât de parşivă, încât consemnarea ei nu merită prea multă osteneală. Nu evenimentul circumscris cu precizie în spaţiu şi timp e important, ci semnificaţia lui. La urma urmelor, interesează mai puţin dacă cei trei tineri, prietenii lui Daniel, au fost azvârliţi în foc de către Nabucodonosor, Beltşaţar sau Cirus; interesează doar că ei s'au salvat prin credinţă, mărturisire şi curaj. Faptul istoric devine adevăr arhetipal. Daniel îşi ocultează teologia în spatele unor necunoscute istorice, aşa cum va face, la timpul Său, Însuşi Iisus cu propria Sa Persoană de după înviere: în drumul spre Emaus, El face în aşa fel încât cei doi ucenici să nu-L recunoască şi li Se va descoperi în clipa când frânge pâinea: Hristos istoric devine Hristos euharistic, singurul Care va străbate, de acum, istoria. În mod conştient, Daniel propune o numărătoare imposibilă a timpului dintre el şi eshaton, printr'o cifră aberantă, dar şi printr'un punct de plecare absurd: un „Darius Medul“, rege inventat de profet. El prefigurează astfel adevărul că, în ciuda nerăbdării omului de a cunoaşte această taină, ea este un apanaj exclusiv al lui Dumnezeu Tatăl (Mt 24, 36; Mc 13, 32). Anistorismul lui Daniel ar putea fi înţeles, acum, şi prin ceea ce va spune Bernard de Clairvaux, anume că în istorie nu există trecut, prezent şi viitor, ci doar memorie, acţiune şi proiecţie. În sfârşit, procedeul lui Daniel mai poate demonstra că Sfânta Scriptură nu ne-a fost dată în scopuri ştiinţifice, indiferent de natura lor; ea ne poate oferi şi informaţii de acest fel, dar în subsidiar; revelaţia divină acoperă doar adevărurile fundamentale de credinţă, necesare omului pentru a-şi dobândi mântuirea. Inspiraţia Duhului Sfânt asupra autorului sacru nu e un dicteu automat, ci o stare de graţie care-i respectă personalitatea, caracterul, temperamentul, gradul de cultură, talentul literar şi stilul propriu.

Iată de ce Cartea lui Daniel a fost în stare să străbată douăzeci şi cinci de secole, pentru ca s'o facă, în continuare, până la „deşertarea vremilor“.

Notă. Pentru confruntarea cu originalul, versiunea de faţă a folosit traducerea grecească a lui Teodotion, unanim recunoscută drept cea mai bună şi, ca atare, folosită în Biserică.

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania