Ne-am adunat azi ca, împreună și în fața lumii, să aducem mulțumită deplină Celui ce pe toate le vede, pe toate le știe și tuturor după dreptate le judecă.
De ce spun împreună și în fața lumii? Pentru că se poate aduce mulțumire lui Dumnezeu și în singurătate și în ascuns. Fiecare Creștin în singurătate și în ascuns varsă din inima lui, precum fumul de tămâie, rugăciunea de mulțumire către Domnul său. Lucrând astfel, împlinim porunca lui Hristos care glăsuiește: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta, și încuind ușa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns; și Tatăl tău cel ce vede întru ascuns va răsplăti ție la arătare. /Mat. 6:6/2 Așadar să ne rugăm și în taină, să ne rugăm și cu toți de față. Ne rugăm fiecare în parte, ne rugăm și toți împreună în Biserică. Astfel ne asemănăm cântăreților, ce cântă fiecare în casa lui, dar se arată și în fața lumii, pentru a cânta în cor; sau muzicanților ce cântă pentru sine în odăile lor, dar și în marile orchestre, pentru lume. Deci în cel ce se roagă în sine și pentru sine, dar nu vine la rugăciunea de obște și cu toți de față, într’acela se află sămânța mândriei și a iubirii de sine. Acela se poartă ca și cum nu ar fi citit cuvântul Mântuitorului: Unde sânt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sânt și Eu în mijlocul lor. /Mat. 18:20/ Iar pe cel ce vine la Biserică doar pentru rugăciunea de obște și cu toți de față, și niciodată nu se roagă lui Dumnezeu singur și în taină, pe acela îl va judeca Dumnezeu ca pe unul ce caută să fie bineplăcut oamenilor și ca pe un fățarnic.
De aceea, cu dragoste neprefăcută față de voi și cu frică pentru sufletele voastre, vă îndemn să vă rugați lui Dumnezeu în amândouă chipurile, și în ascuns și cu toți de față, și singuri și împreună. Căci așa se propovăduiește în Evanghelie și s’a sfințit de predania Bisericii, vreme de mii de ani.
Am mai spus că ne-am adunat azi pentru a aduce mulțumită deplină Ziditorului și Tatălui nostru. De ce zic mulțumită deplină? Pentru că unii sânt obișnuiți să dea mulțumită lui Dumnezeu doar atunci când Dumnezeu dăruiește, dar nu și când Dumnezeu ia; și încă, să-i dea mulțumită numai când miluiește, nu și când mustră; și încă, să-i dea mulțumită numai când Dumnezeu, asemenea unui doctor, ne oblojește rănile, dar nu și când taie, cu un cuțit ascuțit, carnea putrezită din trupul nostru. O astfel de mulțumită Îl mânie pe Dumnezeu. Căci totdeauna Dumnezeu are în vedere binele nostru din urmă, mântuirea noastră cea veșnică – și atunci când dă, și atunci când ia; și atunci când miluiește, și atunci când mustră; și atunci când oblojește, și atunci când taie. Prin urmare, noi, ca făpturi înțelegătoare, sântem datori să aducem mulțumită lui Dumnezeu întotdeauna și pentru toate, după cum poruncește cu înțelepciune Apostolul Pável: [Să fiți] mulțămind pururea pentru toate lui Dumnezeu și Tatăl, /Efes. 5:20/ și încă înnoiește într’o altă epistolă: Întru toate mulțămiți. /I Thes. 5:18/ Și marele stâlp al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioán Gură de Aur, spune astfel despre acest lucru: Cine rabdă suferința mulțămind Domnului, primește cununa muceniciei. Iar despre mucenicii ortodocși știm că dădeau slavă și mulțumită lui Dumnezeu când chinuitorii îi biciuiau și junghiau, și îi duceau la tăierea capului. Încă și cuvântul acesta este al lui Gură de Aur: Nimic nu e mai sfânt decât gura ce în scârbe ridică mulțumire lui Dumnezeu.
Așadar, este drept și după cuviință să aducem deplină mulțumită lui Dumnezeu. În starea noastră, o deplină mulțumită ar fi dacă Îi vom mulțumi lui Dumnezeu atât pentru căderea țării noastre, cât și pentru izbăvirea ei din nenorocire; atât pentru robie, cât și pentru slobozire; atât pentru grozăviile pe care le-am trăit, cât și pentru bucuria ce o trăim; atât pentru cele pierdute, cât și pentru cele câștigate; atât pentru acea cumplită noapte însângerată, cât și pentru această luminată și senină dimineață a noii zile.
Țara noastră s’a destrămat – să zicem: slavă și mărire Ție, Dumnezeule! Țara a renăscut – să zicem: iarăși, slavă și mărire Ție, Dumnezeule! Căci de n’ar fi căzut țara precum s’a rânduit, și dacă ar mai fi dus-o încă douăzeci de ani, ar fi căzut poporul – și aceea ar fi fost de fapt adevărata nenorocire. Așa de repede a început poporul să se strice, încât se năpustea către o pierzanie de neocolit. Ori pierderea statului, ori pierderea poporului. Dumnezeu a lovit la vremea potrivită ce este ieftin, pentru a păzi ce este mai de preț. A căzut statul, a dăinuit poporul. Câtă vreme este familie, va fi și casă – însă de nu vor mai fi familii, cine va reface casa năruită?
Iată din nou țara noastră! Iată din nou scumpa libertate! Slavă și laudă Ție, Doamne, pentru darul Tău, rugăciunea Ta și negrăita Ta iubire de oameni. Lăsați-mă, însă, din locul acesta sfânt și înfricoșat, să vă vestesc cu tărie un cuvânt cumplit: Dacă vom fi din nou ticăloși și ne vom lepăda de Dumnezeu, așa cum am mai făcut, Dumnezeu va bate și țara și neamul, și se vor prăbuși și una și alta pe veci. Și vom fi spre râsul, pomenirea și pilda altora.
Ajută, Doamne, tuturor, și Sârbilor, să se pocăiască, să se îndrepte și să se curățească de păcate, și să Te proslăvească pe Tine, Dumnezeu și Tatăl, pe Care Îl slăvesc toate oștile cerești ale îngerilor și drepților. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!