Iată ziua Domnului vine nevindecată de iuțime și de mânie, ca să facă lumea pustie și pre păcătoși să piarză dintr’însa (…) Și vor fi cei rămași cinstiți mai vârtos decât aurul cel nelămurit, și omul mai cinstit va fi decât piatra Sapfirului. /Isa. 13:9,12/
Mulți oameni nu simt existența văzduhului până ce nu începe să bată vântul. Alții nu se gândesc la lumină până ce nu se lasă întunericul.
Așa și mulți Creștini, nici nu au simțit că este Dumnezeu, până ce nu s’a ridicat viforul acestui război; nici nu s’au gândit la Dumnezeu în vremea în care asupra lor lumina pacea și zâmbea fericirea. Dar când s’a pornit viforul războiului și, împreună cu acesta, s’a lăsat întunericul tuturor răutăților, atunci și-au adus aminte de Dumnezeu; nu numai atât, ci nici la celelalte lucruri nu se puteau gândi afară de Dumnezeu.
Ziua Domnului! Așa se numește în Sfânta Scriptură, ziua Domnului, ceea ce este pentru oameni noapte, noapte cumplită, întuneric cu fulgere, sânge și fum, frică și cutremur, sânge și groază, foc și măcel, geamăt și horcăit – acestea se numesc în Sfânta Carte a lui Dumnezeu Ziua Domnului. Vă întrebați, oare, cum așa? De ce acestea? Simplu, pentru că în astfel de împrejurări și din pricina unor astfel de împrejurări, oamenii răsfățați și neobrăzați ajung să înțeleagă pe deplin că Dumnezeu este tot, iar omul nimic. Îngâmfații se acoperă cu rușine, cei înfumurați își pleacă privirea spre pământ, bogătașii merg cu buzunarele întoarse pe dinafară, cârmuitorii doresc ca măcar vreun jandarm străin să intre în vorbă cu ei, ofițerii își alcătuiesc oaste din oameni sărmani, fără nici un subordonat, dar cu bătrâni fără de număr, preoții odinioară nepăsători plâng în fața bisericilor năruite, femeile odinioară mânioase, acum zdrențăroase și nespălate, gătesc coceni pentru prânz – și toți împreună cugetă la măreția lui Dumnezeu și la nimicnicia oamenilor.
Iată de ce acea înfricoșată noapte se cheamă Ziua Domnului. Pentru că a venit rândul lui Dumnezeu să se arate. Câtă vreme a durat liniștea omului de zi cu zi, el nu își amintea de Dumnezeu, ba chiar se înălța mai presus de Dumnezeu și râdea de cei cucernici, îi batjocorea pe cei ce-l chemau să meargă în Biserică, la rugăciune. Dar când vine înfricoșata zi a Domnului, toți oamenii se întorc la Dumnezeu, recunosc puterea lui Dumnezeu, se interesează de Biserică, îi cinstesc pe preoți, caută să citească sfintele cărți, suspină, se rușinează de trecutul lor, se căiesc de păcatele lor, fac milostenie săracilor, cercetează bolnavii, postesc, se împărtășesc – pentru că gândesc la apropierea morții lor și la acea lume unde altfel este Ziua Domnului, liniștită, luminoasă, plină de bucurie și veșnică.
Și vor fi cei rămași, grăiește Domnul prin Prorocul Isaía, cinstiți mai vârtos decât aurul cel nelămurit, (…) și decât piatra Sapfirului – cel mai frumos și mai de preț aur. Iată, fraților, pricina tuturor suferințelor pe care Dumnezeu le îngăduie în lume. Să facă pe om mai căutat și mai prețuit decât aurul.
Știți voi, fraților, de ce Dumnezeul cel ceresc a îngăduit în zilele noastre, pentru a doua oară, în toată lumea, acele chinuri ale războiului care se pot asemui doar chinurilor iadului? Pentru că prețul oamenilor a căzut sub prețul aurului. Iar asta se împotrivește celor rânduite de Dumnezeu pentru om. Iar tot ce se împotrivește rânduielii dumnezeiești trebuie să se destrame, să cadă, să moară, să piară.
Și în țara noastră începuse aurul să prețuiască mai mult decât omul. De aceea și țara noastră e lovită de cumplitul bici al războiului, bici împletit din toate răutățile și nenorocirile, asemenea unor șerpi de foc. Pentru a ne învăța să-l prețuim pe Dumnezeu mai mult decât pe om și pe om mai mult decât pe aur.
Când a fost întemeiată Serbia, oamenii mari locuiau în case mici. Când Serbia a fost înlocuită de Iugoslavia, oamenii mici locuiau în palate mari. Întreaga oaste a lui Karageorge, care a început Răscoala,3 ar fi putut încăpea în palatul unui aristocrat Iugoslav din Belgrad. Poporul s’a împotrivit, dar treptat a urmat și el pilda boierilor săi, iubitori de aur și disprețuitori de oameni. Din pricina banilor, au fost uciși oameni, s’au ars case, s’au încheiat căsătorii pripite, s’au desfăcut căsătorii, s’au împărțit lucrurile comune, s’au înființat partide, s’au învrăjbit frați, s’a întinat numele de Sârb, s’a lepădat credința, s’au trădat cele sfinte, s’a vândut țara. Iată, fraților, de ce a trebuit să vină înfricoșata zi a Domnului și asupra noastră, și asupra voastră.
Iar acum, ferice de noi, dacă vom învăța să prețuim omul mai mult decât aurul, mai mult decât bogăția, mai mult decât slava, mai mult decât luna și stelele, mai mult decât toată lumea văzută, pe care Ziditorul a încredințat-o omului – atunci nu am suferit zadarnic. Atunci vom fi puternici, fericiți și vom trăi în pace și liniște, în dragoste și cinstire unii față de alții, slăvind pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în vecii vecilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!