De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem?

„Încă o minune“, vor spune cei necredincioşi. „Ce tot vrea să dovedească Dumnezeul creştinilor? Şi dacă este să fim cinstiţi, eu însumi am auzit tineri sau mai vârstnici, cu aere ortodoxe, că această ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a făcut-o, reduce, un pic sau mai mult, din impactul pe care ar trebui să-l aibă cuvântul Evangheliei în rândul comunităţii. Că ispita există – şi, uneori, se manifestă – o dovedeşte şi modul în care unii dintre noi, în luări de cuvânt sau predici, alegem textele despre care vrem să le vorbim, socotindu-le pe acestea „alese“, tocite ca sens şi conţinut…

Să nu fie! La ce ne este bună mântuirii încă o recitare a minunii cu „lunaticul vindecat“ (Mt 17, 14-23) de vreme ce am auzit de ea şi de urmările ei, ba chiar cearta Mântuitorului  „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?….“ (Mt 17, 17) şi celelalte „zgârie“ un pic cuvioşenia noastră cuminte, ba aruncă o lucire de neputinţă peste Apostolii cei aleşi ai lui Hristos. De altfel, întrebarea „De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem?…“ (Mt 17, 19)

rămâne una pe care, personal, mi-o pun de fiecare dată când demersul meu pedagogic, pastoral sau preoţesc, pur şi simplu, nu iese. De ce eu, vrând să le fac pe toate bine, scot rele, câteva, majoritatea? De ce pare că fug, când nu mă adâncesc? De ce pare că dezunesc, când cântarea mea este unitatea?

Pe de o parte, răspunsul cel mai în măsură este dat de Însuşi Hristos. „Din pricina puţinei voastre credinţe…“ (Mt 17, 20-a). Vedeţi, Apostolilor – şi eu cred că şi nouă – nu ne spune că păţim câte o ruşine în faţa diavolilor pentru necredinţa noastră, ci pentru „puţina noastră credinţă…“ Nu pentru multul nelucrător ce-l purtăm în noi, ci pentru scânteia ce nu se face flacără. Bine, aceasta la noi, dar ei, Apostolii, ei ce n-aveau?

Bobul de muştar care ţine lumea, adică acea credinţă despre care Sf. Pavel ne-a vestit astăzi prin citirea din cartea numită Apostol (I Cor. 4, 9-16) că se cheamă „nebunie“ în Hristos (I Cor. 4, 10). Nici Apostolii la momentul prezentat de Sf. Matei nu atinseseră icoana pe care Sf. Pavel o face: „Căci mi se pare că Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor.

Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!

Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Hulind fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi“ (I Cor. 4, 9-13).

Semn că înţeleseseră Apostolii pilda cu bobul de muştar a credinţei ce mută muntele. Ori noi, noi vrem să vedem ba, mai mult, să facem minunile nimic pătimind pentru „nebunia apostoliei“ cu Hristos.  Nu-i vorbă că unii, în exces de zel, riscă şi darurile dumnezeieşti (de exemplu familia sau sănătatea), încercând să arate prin aceasta apartenenţa lor la misiunea cu Hristos. Oferind toate acestea pe un altar al orgoliului personal, al proastei desăvârşiri, dacă n-au înţeles că dintâi se cere a crede şi a spori în aceasta, prin har (postul şi rugă­ciunea de care vorbeşte Domnul – Mt 17, 21 – arătând „aripile“ prin care credinţa  se-nalţă în zborul harului…).

Odată, în parohia Lazaret, acolo unde slujeşte Părintele Prof. Vasile Mihoc şi unde se înalţă o binecuvântată „catedrală“, le-am spus oamenilor, cu „nebunia“ tinereţii că la ei minunea cu porunca dată muntelui  „de-aici, acolo“ s-a împlinit. Căci un munte al Sionului (locaşul Bisericii) s-a înălţat prin puterea credinţei lor, care, mai întâi, a existat pentru ca să existe înfăptuirea ei măreaţă. Şi le-am spus atunci să laude pe Dumnezeu, Care le-a dat (şi le-a „activat“) un astfel de dar cum este credinţa lor.

Şi câte un munte am mutat mai toţi atunci când am spus muntelui de gunoi şi păcate, ce ne ocupa plinul inimii, pleacă! Eu de-acum vreau să-I cresc un munte de lacrimi şi pocăinţă lui Hristos. În inima mea, în faptele mele, în bucuriile mele…

Şi Domnul ştie ce greu ne este. A văzut mai întâi la Apostoli. Şi a dăruit mai mult ca, prisosind darul, şi împlinirea să fie pe măsură. Fă, Doamne, să ne vezi şi pe noi!

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu