Sosit-a vremea: începutul luptelor celor duhovniceşti

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Din Evanghelia de la Matei, capitolul 16, versetele 14-21:

 „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat grăiesc vouă: îşi iau plată lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este ascuns, şi Tatăl Care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”

 Sunt cuvintele pe care le-a adresat ucenicilor Săi şi tuturor celor chemaţi să-L asculte, astăzi, Domnul nostru Iisus Hristos, în Duminica izgonirii din Rai a lui Adam. Aţi remarcat că întâiele cuvinte ne spun că de vom ierta oamenilor greşelile lor, şi El ne va ierta nouă greşelile noastre. Spune aceasta Domnul după ce mai înainte îi învăţase pe ucenici cum să se roage, spunându-le, rostindu-le, împlântându-le parcă în inimă cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru”. A trecut de o săptămână Duminica lăsatului de carne, ne-am îndepărtat de Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi şi de hrana pe care ne-am însuşit-o ca oameni abia după o altă înfricoşătoare judecată, aceea a Potopului din vremea şi supravieţuirea lui Noe, pentru că, ştiut este din Cartea Sfântă că, îndată după Potop, Noe primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu de a mânca şi din carnea animalelor.

Iată, aşadar, începe înflorirea Postului celui Mare. Luni, la Utrenie, în săptămâna lăsatului sec de carne, s-a cântat o cântare ce spunea că „Deschisu-s-au porţile dumnezeieştii pocăinţe; să ne apropiem cu grabă, curăţindu-ne de mâncări şi de pofte ca nişte ascultători ai lui Hristos, Cel care a chemat lumea întru Împărăţia cerească, zeciuiala a tot anul adunând Împăratului tuturor, ca şi Învierea Lui cu dragoste să o vedem”.

Se spune că se aduce zeciuiala a tot anul, pentru că, în fapt, adevăratul creştin, cel ce ia în serios chemarea veştii celei bune a postului, ştie că toată vremea postului este de folos şi că nici vătămările diavoleşti nu îndrăznesc asupra celui ce posteşte, ci încă şi păzitorii vieţii noastre, îngerii, mai cu dinadinsul stau pe lângă noi, cei ce ne curăţăm cu postul; sau că intrările şi uşile cele dinaintea Postului se cer a fi pecetluite de acum şi depăşite cu înfrâna-rea şi cu iubirea către Domnul. „Uşile se deschid, deschizându-se porţile cele mari ale Postului. Precum ne-am lipsit de cărnuri şi de alte mâncăruri multe, aşa şi de vrajba cea cu aproapele, şi de desfrâu şi de minciună şi de tot răul să fugim”. Astfel de îndemnuri pornesc prin glasul Triodului în fiecare zi ce ne apropie de Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Misterul Crucii luminează taina Postului.

Căzut, Adam este înălţat iarăşi la starea dintâi şi adus ca ofrandă înaintea Jertfelnicului ceresc. „Pe Cruce, dumnezeieştile palme întinzându-Ţi – spune o cântare – ai împreunat cele mai dinainte osebite, Mântuitorule. Şi, mijlocind, ai adus ca un dar Tată-lui fiinţa omenească cea osândită. Pentru acestea lăudăm prea curata Răstignirea Ta”.

Dar, oare, cine le osebise mai înainte pe cele pe care Mântuitorul acum le uneşte prin Patimă? Adam. Acesta avea drept scop ca, utilizând corect puterile sufletului lui unificatoare, să unească cerul cu pământul, Dumnezeu cu oamenii şi pe om în si-ne însuşi. Căci aflat la mijloc, între Dumnezeu şi natură, sufletul are aceste puteri unificatoare între cele două lumi: să realizeze în act unitatea în potenţă şi unificând, şi astfel surprind cele patru diviziuni ale universului: diviziunea omului în băr-bat şi femeie; a pământului în paradis şi lumea locuită; a naturii sensibile între cer şi pământ; a naturii create în sensibile şi inteligibile şi, în fine, cea de-a V-a, cea mai înaltă şi negrăită diviziune, între creaţie şi Creator. Acest lucru, neînfăptuit de Adam cel izgonit, este realizat însă de Adam cel nou şi înviat.

Textele Triodului devin dense, puternice. Acum la început de Post semănăm mult, tare mult, cu Adam, pentru că, de vom plini cele ale Postului, la capătul aşteptării celei mereu pline de viaţă a Postului, să semănăm cu Hristos Domnul. Dar între Adam cel căzut şi Adam cel înviat se aşază în faţa ochiului nostru cuprinsul cel nesfârşit al cetelor cuvioşilor şi al tuturor sfinţilor bărbaţi şi femei care au strălucit prin sihăstrie, cum ne spune Sinaxarul sâmbetei care tocmai a trecut. Aceştia trebuie să ne fie modelul deplin de urmat. De aceea sunt aşezaţi în sâmbăta dinaintea acestei Duminici, a izgonirii lui Adam din Rai. S-ar putea ca modelul perfect al Domnului să ne înspăimânte, să ne facă a gândi că este imposibil ca noi să-l putem atinge. Spre lumi-nare însă ne sunt daţi aceştia: dovezi ale bunei slăviri a lui Dumnezeu.

La cele desfătătoare ale vieţii m-am uitat, văzând cu gândurile cele ce se fac şi socotind cele de întristare ale lor, am plâns viaţa oamenilor şi numai pe voi v-am fericit, care aţi ales partea cea bună, adică a pătimi cu Hristos şi a petrece împreună cu El şi a cânta împreună cu profetul David: „Aliluia” – ne spunea o cântare a utreniei sâmbetei. Pe aceştia îi luăm nu doar ca modele intermediare între modelul cel mare al Domnului Hristos, ci împreună cu Maica lui Dumnezeu îi luăm sprijin şi mijlocire, scut uman şi cetate deplină şi plină de viaţă, cântându-le: „Cuvioşilor Părinţi, în tot pământul a ieşit vestirea faptelor voastre, prin care în cer aţi aflat plată lor. Risipit-aţi taberele demonilor, ajuns-aţi la cetele îngerilor, a căror viaţă fără de prihană aţi râvnit; şi acum, îndrăznire având către Domnul, cereţi pace sufletelor voastre!”

Evanghelia Duminicii, pe care tocmai am rostit‑o, urmează a ne pune la începutul vieţii noastre păcătoase pe pământ, cântând dimpreună cu Adam: „Făcătorul meu, Domnul, luând ţărână din pământ şi însufleţindu-mă, cu suflare de viaţă m-a înviat şi m-a cinstit a fi stăpânitor pe pământ tuturor celor văzute, şi locuitor împreună cu îngerii. Iar Satana înşelătorul, luând cu şarpele ca şi printr-o unealtă, m-a amăgit prin mâncare şi de mărirea lui Dumnezeu m-a osebit şi m-a dat morţii celei mai dedesubt de pământ. Şi Tu, ca un stăpân şi îndurat, iarăşi mă cheamă!”

Acest „iarăşi mă cheamă” are ecou în întreaga durată a slujbelor Triodului: „iarăşi, adumă în Rai, iarăşi mă împărtăşeşte de pomul vieţii şi al bucuriei, iarăşi mă sălăşluieşte în Rai” – în fapt, sunt cuvinte ale unei ectenii de cereri rostite înaintea uşilor celor închise ale Raiului. Şi starea este aceea fără de Dumnezeu. Imaginea creată astăzi în Evanghelie este aceeaşi cu care Sfânta Scriptură ne vorbeşte de momentul Morţii pe Cruce a Celui înviat:

„Soarele razele sale şi-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-au schimbat, munţii s-au înfricoşat, dealurile s-au cutremurat când Raiul s-a închis, ieşind Adam, cu mâinile bătându-şi faţa şi zicându‑I: «Milostive Doamne, miluieşte-mă pe mine, cel că-zut!»“.

De ce tocmai faţa şi-o bate Adam? De ce tocmai icoana, ultima icoană ce-i rămăsese din Rai şi pe care o purta cu sine?!! Tocmai pentru că ea era o readucere în minte a Raiului, a chipului Celui ce-i văzuse şi faţa de care de acum îi era ruşine.

Nădejdea subliniată la cartea Facerii, la capitolul 3, cu versetul 16, e reluată în cântările perioadei acesteia. Glasul celui care vesteşte pe Mesia cel ce va să zdrobească pe diavol – aducător al morţii – este Însuşi Mântuitorul Care nu voieşte moartea păcătosului, ci să revină în Rai şi să fie viu.

Sinaxarul zilei de astăzi ne arată în chip strălucit semnificaţia acestei Duminici, Sfinţii Părinţi aşezând această pomenire a izgonirii lui Adam din Rai la începutul Sfântului Post de 40 de zile, spre a arăta prin aceasta cât de folositor este pentru firea omenească leacul postului, şi iarăşi cât de ruşinos lucru este lăcomia şi neascultarea. Aşadar, Părinţii, lăsând la o parte pe celelalte făpturi, care pentru om au fost făcute, ne-au pus în faţă pe Adam cel dintâi zidit, ca să ne arate, mai întâi, că mare rău a pătimit pentru că n-a postit puţin; al doilea, că de atunci răul a intrat în firea noastră şi, în al treilea rând, că cea dintâi poruncă a Domnului, dată oamenilor, este virtutea postului.

Iată, aşadar, cum din poruncă postul devine virtute, cale de rămânere în Hristos, ajutat de Hristos, Cel ce o dată cu Întruparea a depărtat din ce în ce mai mult, pe măsură ce primea mai mult, trupul, pe heruvimul cel ce cu sabie de foc păzea Raiul, pe drumul către porţi. Şi dacă se spune că, din milă pentru oameni, heruvimul acesta a dăruit izgoniţilor sâmburi din care va izvodi mărul, nu de puţină importanţă e faptul că tocmai acum mărul înfloreşte, nu de puţine ori aducându-ne aminte şi de cădere, dar şi de lemnul Crucii celei mântuitoare. Se vădesc de acum condiţiile evadării, eliberării din încorsetarea stresantă a acestei lumi marcate de cădere: iertarea aproapelui – ne spune Evanghelia la versetul 14 şi postul – ne spune versetul 16; ier-tarea, fără de care nu poţi duce darul la Altar, şi post, fără de care nu poţi să primeşti darul cel de Sus. Ambele sunt condiţiile reintegrării şi reintrării în Altar, ca nou centru liturgic al creaţiei.

Postul se vădeşte acum de a fi un mare strigăt: Retro, Satan! – neacceptarea ca normală a nici unei îmbrăcăminte de ruşine, a nici unei goliciuni sufleteşti. Slava lui Dumnezeu vine să îmbrace începutul Postului. Nu poate fi acceptată de dulce nici mâncarea cea amară, primită pentru neînfrânare; cea care, dulce la mâncare ne-a arătat în Rai rodul cunoş-tinţei, dar, săturându-ne de mânca­re, venin s-a făcut, sfârşitul nostru aducându-l.

Tot acum se vădeşte vindecarea prin post, dar nu un post ipocrit, sau fariseic, vulgar şi ostentativ, ci un post căruia îi merge iertarea aproapelui, iertare pe care Tatăl s-o înregistreze ca atare şi să primească darul nostru la Altarul cel mai presus de ceruri: postul care-l săvârşim; pentru că a ierta se vădeşte a fi, a reaşeza între mine şi duşmanul meu iertarea Domnului Celui îndelung răbdător; radioasa iertare ce luminează tristeţea până a o transforma în tristeţe radioasă a postului.

Triodul mărturiseşte acum: „Călătoria virtuţilor s-a deschis. Cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi, încingându-vă cu nevoinţa cea bună a postului, că cei ce se luptă după lege, după lege se şi încununează. Şi luând toată întrarmarea Crucii, să ne luptăm împotriva vrăjmaşului, ca un zid nestricat ţinând credinţa, şi ca o platoşă – rugăciunea, şi ca un coif – milostenia; în loc de sabie – postul care taie toată răutatea de la inimă”.

Cu acestea suntem gata pentru ostenelile sfân-tului post. Vreme îndelungată de pregătire, chema-rea şi îndemnarea ne-au pus la îndemână toate cele trebuitoare pentru această călătorie a virtuţilor, care este perioada aceasta a postului. Suntem îmbrăcaţi de acum cu haina cu care Însuşi Domnul S-a îmbrăcat: smerenia. Avem toiagul nădejdii celei bune. Cu ochii scrutăm zarea şi gândind la Judecată şi cugetul lipindu-l de moarte, zărim de departe Crucea Golgotei, penetrând lumea cu razele Învierii. Razele ei se oglindesc în chipul modelelor duhovniceşti celor bune, făcându-ne să nădăjduim în frumuseţea răsplătirii, iertând şi împăcându-ne cu aproapele. Să cântăm ca o cântare ultimă la Laude:

Sosit-a vremea: începutul luptelor celor duhovniceşti:

Se deschid iarăşi şi iarăşi ochii noştri, căutând ţeluri de mântuire. Din noi înşine şi de lângă noi, ţâşnesc ispitele clar, dar şi izvoare de lumină. Nimic nu ne pare uşor. Deşertaţi de slavă şi pocăiţi, căutăm întărire şi Domnul ne-o va dărui. De undeva din mijlocul ispitelor se înalţă ca odinioară în pustie şarpele cel de aramă, Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cruce de lumină care luminează toată această vreme de lupte duhovniceşti. Ca o nouă axis mundi, Crucea zdrobeşte centrul pământului celui vechi şi uneşte toate punctele cardinale ale umanităţii. Nu mai există decât răsărit; iar la răsărit nu mai există decât Altarul purtând în mijloc, străbă-tută de axa Crucii, Sfânta Masă; iară pe Masă – Pâinea cea cerească frântă pentru toate gurile cele flămânde de Înviere. Şi Crucea ne cheamă şi ea să ne lămurim sufleteşte, să ne curăţim trupul. Să postim, aşadar, precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile duhului întru care, petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea Prea Cinstită Patima lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne.

Prin Cruce, aşadar, suntem chemaţi spre Înviere, iar prin Înviere la viaţa cea veşnică, în urma luminii lui Hristos Cel care, purtând Crucea, a pătimit pentru a învia mai apoi. E vremea la care se rânduieşte în Vecernia de toate zilele rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cea în trei stări cu metanii mari, semn al pocăinţei şi al dragostei lui Dumnezeu către noi şi a smereniei noastre către El. S-o rostim împreună la început de post, pentru ca postul să ne fie binecuvântat, să ne fie întoarcere a minţii către Dumnezeu:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândă-viei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.

Iar Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdă-rii şi al dragostei, daruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”

PREDICĂ LA DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, din ”Cântare de biruinţă cântând” Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012