Răstignit împreună cu Hristos

 

Evanghelia de la Marcu 8,34 – 9,1

8 ³⁴ Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. ³⁵ Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. ³⁶ Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? ³⁷ Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? ³⁸ Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. 9 ¹ Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

 1. Două cuvinte „grele”. Cuvintele Evangheliei de astăzi au fost adresate de Mântuitorul nu numai ucenicilor, ci şi mulţimii. Sf. Marcu ţine să precizeze acest lucru: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi…”. Nu era, oare, cazul ca, în faţa unui astfel de auditoriu, Mântuitorul să dea nişte învăţături mai uşoare, mai puţin radicale? Nu era mai „pedagogic” să hrănească cu lapte mulţimea aceea de „prunci” duhovniceşti (cf. I Cor 3,1-2)?

Ei bine, nu! Într-o altă împrejurare, când Domnul a vorbit despre împărtăşirea cu trupul şi sângele Său drept condiţie sine qua non a mântuirii, chiar unii care până atunci se considerau ucenicii Săi au avut o reacţie de respingere, zicând: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Şi L-au părăsit. Iar El n-a încercat în nici un fel să-i înduplece să rămână, nici n-a diluat cât de cât cuvântul cel prea „greu” de purtat pentru ei. Dimpotrivă, i-a întrebat pe cei ce rămăseseră (pe cei doisprezece): „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” (In 6,60-67). În acest fel, Domnul a arătat că Evanghelia Sa nu poate fi diluată, că radicalismul ei nu poate fi atenuat şi că, a-i diminua exigenţele înseamnă, defapt, a o falsifica.

În mulţimea de oameni care, după Evanghelia de astăzi, Îl asculta pe Mântuitorul, probabil că destul de mulţi, cuceriţi de învăţătura Sa, dar, mai ales, uimiţi de minunile Sale, nutreau gândul de a-L urma, de a-I deveni ucenici. Ori, iată, Domnul le înfăţişează statutul ucenicului într-un cuvânt cel puţin tot atât de „greu” ca şi cel despre a mânca trupul şi sângele Său: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mc 8,34).

2. „Să-și ia crucea”. În vorbirea curentă, expresia „a-şi lua crucea” a ajuns să însemne pur şi simplu a îndura o situaţie neplăcută, a duce povara vieţii de toate zilele, cu toate inconvenientele ei. Astfel încât, ascultând acest cuvânt al Evangheliei, cei mai mulţi dintre noi nu mai realizăm cât de şocant a putut fi cuvântul lui Iisus pentru cei ce-L ascultau atunci. Căci, „a-ţi lua crucea” nu înseamnă altceva decât a fi răstignit, adică a fi executat în chipul cel mai groaznic şi mai ruşinos. Ascultătorii Mântuitorului avuseseră, desigur, prilejul să vadă oameni murind pe cruci. Era atunci în creştere între iudei mişcarea zelotă, care, în „zelul” ei pentru scuturarea jugului roman, nu se dădea în lături de la acte pe care le-am numi astăzi teroriste. Pedeapsa obişnuită pentru autorii unor astfel de acte era răstignirea. În opera istoricului Iosif Flaviu (sec. I) citim adeseori despre răstigniri şi despre răstigniţi. Iudeii ştiau, deci, foarte bine ce înseamnă a-ţi lua crucea. Să mori pe cruce – ce oroare! Cicero califică răstignirea drept „cea mai crudă şi mai teribilă pedeapsă” (crudelissimum et teterrimum supplicium). La grozăvia de neimaginat a chinurilor trupeşti se adăuga îngrozitoarea încărcătură morală a acestui supliciu, răstignirea fiind rezervată pentru sceeraţi, cum, de pildă, fuseseră Baraba şi cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Mântuitorul. O încărcătură cu o serioasă conotaţie religioasă pentru iudei, care, conform prevederii din Legea lui Moise (Deut 21,23), vedeau în cel atârnat pe lemn un „blestemat”.

E adevărat, Mântuitorul nu murise încă pe cruce atunci când rostea aceste cuvinte. Ba chiar, deşi le prevestise ucenicilor patimile şi moartea Sa (Mc 8,31), nu le vorbise încă în mod precis despre faptul că va fi răstignit. Dar, cum spuneam, ascultătorii ştiau foarte bine ce înseamnă crucea. Nu aveau cum să se înşele asupra sensului exact al cuvintelor Învăţătorului galeleian.

Dar pe lângă prigoana și moartea pentru Hristos, există și o cruce nevăzută, spirituală şi tainică, pe care suntem chemați s-o purtăm cu toţii: aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a purtat atât crucea văzută pe Golgota, cât şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicînd: „Cel ce va răbda până în sfârşit acela se va mîntui” (Mt 10,22; cf. 24,13; Mc 13,13). Satan urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea satan îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.

3. Condițiile uceniciei. Versetele următoare arată limpede că, înfăţişînd ascultătorilor condiţiile uceniciei, Mântuitorul a avut în vedere exact acest înţeles radical al luării crucii. Căci, arată El în continuare, luarea crucii şi urmarea Sa – cu crucea în spate, spre locul supliciului – nu este o simplă metaforă, ci înseamnă să fii gata a-ţi pierde „sufletul” pentru Hristos şi pentru Evanghelie (v. 35-37). A-l pierde pentru a-l câştiga. Folosind ambiguitatea termenului grecesc psyche (ca, de altfel, şi a corespondentului său ebraic nefeş), textul evanghelic evidenţiază contrastul între viaţa pământească şi cea duhovnicească. Într-adevăr, psyche înseamnă şi „viaţă”, adică viaţa biologică, viaţa în trup, dar şi „suflet”, adică partea spirituală a omului, componenta mai adâncă a eului individual, prin care şi suntem persoane umane. Viaţa firească este pusă în contrast cu viaţa cea adevărată şi veşnică; „sufletul” biologic, cel prin care omul este o fiinţă vie (cf. Facere 2,7), este pus în contrast cu fiinţa spirituală a omului.

Condiţia uceniciei este exprimată aici în modul cel mai tranşant: a deveni creştin înseamnă a te îmbrăca în cămaşa morţii. Sf. Ioan Gură de Aur ne arată că aşa trebuie înţeles acest cuvânt al Mântuitorului. „Ucenicii lui Hristos – zice el – trebuie să înfrunte nu numai moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică; şi nu numai moartea silnică, ci şi moartea de ocară” (Omilii la Matei, în Scrieri, partea a treia, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 23, Bucureşti, 1994, p. 434). Când evanghelistul scria aceste cuvinte, la câteva decenii de existenţă a Bisericii, mulţi dintre ucenicii lui Hristos plătiseră deja acest preţ. Biserica îşi avea deja veşmântul împurpurat de sângele martirilor ei. Cei ce ţin la viaţa lor – zice Evanghelia – n-au ce căuta pe calea lui Hristos, care este  o cale a crucii.

4. Crucea, nebunie și sminteală pentru lume. Cum n-au ce căuta pe această cale oamenii lumeşti, cei pentru care „lumea” este ceva. O, săracii oameni lumeşti! Porniţi cu sârg în „câştigarea lumii”, parcă numai „lumea întreagă” i-ar putea satisface. Şi totuşi, cu cât mai de preţ decât „lumea întreagă” este „sufletul” lor, pe care-l ignoră şi de a cărui „scăpare” nu se preocupă nicidecum!

Pentru oamenii fireşti şi lumeşti crucea nu poate fi decât nebunie şi sminteală (cf. I Cor 1,23-25). Cum să-şi asume ei „batjocorirea lui Hristos” (Evrei 11,26) când nu-i interesează decât lumea şi lauda ei? Cum să primească chinurile crucii, când nu urmăresc decât plăcerile? Mântuitorul ştia foarte bine acest lucru. Ştia că nu oricine poate să-I fie următor. De aceea nici nu „cosmetizează” deloc situaţia celui pornit pe urmele Sale. Crucea, da, crucea, adică vrăjmăşia, ocara şi prigoana până la moarte, este tot ceea ce ucenicul lui Hristos poate aştepta din partea lumii de păcat. Căci, le zice Iisus ucenicilor Săi, „nu este sluga mai mare decât Stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In 15,20).

5. Și un alt fel de răstignire. Bine, vom zice, dar nu toţi ucenicii lui Hristos au murit pe cruce! Cei mai mulţi, chiar dintre sfinţii cei mari, au murit de moarte bună!

Obiecţia este întemeiată. Şi totuşi, există un fel de răstignire pe care o primesc toţi adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Şi nu este vorba de o răstignire ca mod de încheiere a vieţii, ci de o răstignire continuă. Este răstignirea „omului vechi” (Rom 6,6), printr-o statornică actualizare în viaţa de credinţă a Botezului creştin, care este moarte şi îngropare împreună cu Hristos (Rom 6,3 şi urm.); este răstignirea „trupului, împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal 5,24); şi este răstignirea faţă de lume (Gal 6,14). Nici prin acest fel de răstignire însă, radicalismul crucii nu este deloc atenuat. Răstignirea omului vechi, răstignirea trupului, cu patimile şi cu poftele sale, răstignirea faţă de lume nu sunt simple vorbe mari. A primi acest fel de răstignire presupune condiţia pe care Mântuitorul o prezintă chiar la început: anume, lepădarea de sine. Căci numai prin ea se face loc lui Hristos în ființa noastră.

6. Lepădarea de sine. Fără lepădarea de sine nu poţi nicidecum să urmezi cu adevărat pe Hristos. „Oricine” de la începutul frazei arată că nimeni nu poate deveni ucenic eludând această condiţie. Ce înseamnă exact lepădarea de sine? Pentru cei ce nu trăiesc această stare expresia nu este deloc uşor de înţeles. Exegeţii spun că avem de-a face aici cu una dintre noţiunile cele mai dificile din Evanghelie. Mulţi creştini înţeleg această expresie într-un mod fals, ca reţinerea de la unele plăceri. Ori, „sinele” este mult mai mult decât atât şi radicalismul a ceea ce înseamnă „lepădarea de sine” nu este cu nimic mai prejos decât acela al răstignirii pe cruce. Ne poate ajuta la înţelegerea acestei expresii modul în care ea a fost tradusă în diferite limbi. Astfel, ea a fost redată prin „a nu te accepta pe tine însuţi”, „a te uita pe tine însuţi”, „a nu lua seamă la tine însuţi”, „a nu te preocupa de tine însuţi”, „a nu te închina la tine însuţi” (adică, a nu te face propiul tău dumnezeu), „a nu face voia inimii tale”, „a nu-ţi mai aparţine ţie însuţi”, „a zice: nu fac ceea ce voiesc să fac”, „a zice: eu nu sunt bun de nimic”, „a nu te gândi la tine însuţi”, „a lepăda felul tău de a gândi”, „a lăsa deoparte cele ale tale”, „a te dispreţui”, „a-ţi întoarce spatele ţie însuţi”, „a nu se supune sieşi”, „a zice: eu nu trăiesc pentru mine însumi”, „a zice „Nu” sieşi”, „a renunţa la sine însuşi”, „a se renega pe sine însuşi” etc. (Cele mai multe din aceste exemplificări le-am redat după un manual de traducere a Evangheliei de la Marcu pus la îndemâna traducătorilor de „Societăţile Biblice Unite”: Robert G. Bratcher şi Eugene A. Nida, A Handbook on the Gospel of Mark, UBS Handbook Series, New York, 1961, retip. 1993, p. 266).

7. Fericirea Crucii. Marea înşelăciune a diavolului este a ne face să credem că putem să-I urmăm lui Hristos fără a avea lepădarea de sine, păstrând cât mai multe din cele ale omului vechi, fiind blânzi cu „trupul” şi avându-ne bine cu „lumea”. O, cât de mulţi se cred următori ai lui Hristos, când de fapt drumul lor este împotriva Lui! Fug de cruce, şi se laudă că au crucea! Vorbesc de răstignirea trupului lor, când, de fapt, „ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6,6)!

      Alţii, mulţi, nici nu vor să audă de luarea crucii şi de urmarea lui Hristos. Chemarea la ucenicie nu-i atinge nicidecum. De cruce fug cât pot de tare. Au necazuri şi suferinţe, ca orice om, dar n-au cruce. Căci cruce ai numai dacă-L ai pe Hristos. Şi, o, dacă-L ai pe El, cât este de fericită luarea şi purtarea crucii! Cât este de fericită răstignirea împreună cu El, care este totodată înviere şi viaţă!

Adevăratul creştin ortodox și adevăratul ostaș al Domnului cinsteşte crucea care s-a sfinţit cu mâinile lui Hristos și cu vărsarea sîngelui Său pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia. La fel cinsteşte şi crucea cea nevăzută a suferinţelor vieţii în Hristos, căci și Domnul Și-a dus crucea Sa și a primit moarte pentru noi, „şi încă moarte de cruce” (Fil 2,8). Și, iubindu-le pe acestea, creştinul adevărat primește cu bucurie și crucea nevăzută a suferinţelor Sale pământești, purtând-o cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă răbdare spre mîntuirea sufletului său.

      Dar crucea și purtarea ei nu nu sunt, cum crede lumea, lucruri de care să fugi. Domnul ne cheamă, de fapt, la ceva cu adevărat înalt și de dorit. Căci, într-adevăr, lepădarea de sine şi purtarea crucii nu se reduc la aspectul lor negativ. Ele nu înseamnă sărăcie şi chin, ci bogăţie şi fericire mai presus de orice cuvânt omenesc. Nu rămâne un gol în locul „sinelui” pe care l-am lepădat, dacă l-am lepădat; ci acest loc îl ia Hristos. Astfel, răstignirea noastră este, de fapt, o răstignire împreună cu Hristos (Gal 2,20). Iar Hristos Cel ce, în fiinţa noastră, a luat locul „omului celui vechi” nu este numai răstignit, ci şi înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, este Iisus Hristos Biruitorul, „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apoc 19,16). Astfel încât, prin luarea și purtarea crucii, noi suntem deplin biruitori împreună cu El și părtași slavei Sale dumnezeiești și veșnice.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos