Din legăturile lui Andrei Şaguna cu românii hunedoreni în lumina „Cronicii” preotului Nistor Socaciu din Biscaria

 

Cartea cea mare a istoriei neamului românesc din Transilvania arată că drumul acestuia a fost brăzdat de multe suferinţe şi încercări iar regimurile care au stăpânit mai mult sau mai puţin timp aceste teritorii tratau poporul român doar ca pe un instrument pentru îndeplinirea propriilor interese. Ajunşi vremelnic la conducerea politică sau spirituală a românilor, marii bărbaţi ai neamului au reuşit cu mult efort să aducă poporul la strălucirea pe care au avut-o vitejii strămoşi ai acestuia, datorită neînţelegerilor şi neîncrederii care au determinat chiar starea grea şi apăsătoare în care acesta s-a aflat. Exemplele pot fi multiple şi de aceea, doar atunci când cel în cauză a fost un om harnic şi activ, perseverent în ceea ce a întreprins, fin cunoscător al legilor şi datinilor neamului său şi când a ştiut acţiona cu îndrăzneală dar concomitent şi cu blândeţea unui bun creştin, a fost posibil să se realizeze lucruri care să alimenteze, cu seva dătătoare de viaţă, lupta pentru trezirea conştiinţei naţionale, care în cele din urmă să aducă neatârnarea spirituală şi politică. Toate acestea sunt doar câteva dintre calităţile care îl caracterizează pe Andrei Şaguna,memorabilul mitropolit al românilor din Transilvania - privită în întregimea sa, pentru unitatea şi propăşirea căreia a luptat folosind toată diplomaţia necesară, aşa cum se constată şi din Cronica preotului hunedorean Nistor Socaciu,din Biscaria. 

Având titlul complet Epistolă a năcazurilor şiistoria tmpurilor trecute,lucrarea însăşi a fost întocmită în urma îndemnurilor lui Şaguna, adresate preoţilor ortodocşi de a rosti predici în faţa credincioşilor lor, din care, pe cele mai reuşite să le trimită la Sibiu pentru a fi tipărite. Ca o confirmare în acest sens este mărturia modestului şi încercatului, dar în acelaşi timp şi vrednicului slujitor al altarului din satul Biscaria, azi încorporat în localitatea Simeria, prezentată în cuvântul înainte al lucrării, intitulat ״ Către iubitorii de Christos cetitori". Menţionarea datei emiterii circularei, 24 ian./12 feb. 1848, dar în acelaşi timp şi a numărului pe care aceasta îl poartă, 119, permite identificarea cu precizie a documentelor prin care Şaguna încerca să inspire preoţilor conştiinţa responsabilităţii ce o aveau în slujirea poporului. 

Este, de altfel, una dintre caracteristicile cronicii de care ne ocupăm şi care descrie în 11 ״ predoslovii" (capitole, n.n.),structurate într-o descriere în proză, mai scurtă, urmată de o alta în versuri, de o întindere mai extinsă, a unor întâmplări din propria sa viaţă, împletite cu evenimentele timpului, în special a Revoluţiei de la 1848-1849, aşa cum au fost ele resimţite de poporul şi preoţii acestui colţ de ţară. Folosind atât proza cât şi versificarea, autorul a creat posibilitatea celor care ajung să parcurgă paginile lucrării, să restabilească, din fragmentele de viaţă prezentate cu destul de multă acurateţe,evenimentele petrecute în perioada anilor 1830-1856. Trebuie remarcat faptul că totalul celor 9755 de versuri sunt distribuite doar în primele zece predoslovii, iar cea de a 11-a este alcătuită doar în proză, surprinderea evenimentelor făcându-se în ambele moduri de redactare a cronicii. Eforturile depuse încă de la începutul activităţii sale cu scopul ridicării bisericii şi naţiunii sale sunt evidenţiate astfel încă de la începutul cronicii de care ne ocupăm. Sunt însă la fel de bine conturate şi implicaţiile pe care evenimentele istorice desfăşurate la Blaj, în anul 1848, le-au avut şi asupra vieţii românilor hunedoreni. Aflaţi în punctul de răscruce a râurilor Strei şi Mureş, aceştia aflaseră rapid despre organizarea momentului: ״ într-aceiaş primăvară/Ne veni o veste iar/Ne veni o veste sfântă /Păn'atunci neauzită / Căsă face adunare / La Blaj de mulţime mare/Acea sfântă adunare / Să fie pentru iertare / Iertare de iobăgie/Să nu mai fie robie/Şi la top cu veselie /Cu nespusă bucurie/ Inima-mi s-a-ncălzit..."

Având propriul lor delegat, la întoarcerea căruia toţi ״ s-au veselit", au aflat în mod direct: ״ Că-ntr-aceiaşi adunare/S-a făcut mare strigare/Pentru ca să nu mai fie/în veci nici o iobăgie/Dar numai frăţietate / Egală şi libertate/(...) Ca naţia românească/ într-alte naţii s-o primească/Să iasă de sub robie / Şi s-o primească ca naţie..." 

Cum Şaguna, implicat direct în desfăşurarea evenimentelor şi desemnat între cei aleşi pentru a prezenta doleanţele românilor ״ la casa austriacă",intuise nerăbdarea oamenilor şi dorinţa lor de a avea propriile lor pământuri, a emis destul de rapid circulara nr. 289 din 29 mai 1848 versificată de Nistor Socaciuîn partea a patra, în care atenţiona: ״ 

Fii mei cei sufleteşti / Să fiţi îngăduitori / Şi puţintei răbdători /Să eşiţi când vor chema / Să vă împliniţi robota / Nimenea să nu-ndrăznească /Cu puterea să răpească/Pădure sau vre-o păşune/Sau orice pământuri bune/(...) Şi să aşteptaţi în pace / Căci dreptate vi se face / Căci în Cluj astăzi se-ncepe/Dietă mare de-ţi pricepe/Pentru al vostru bine mare/ Ce l-aţi dorit fieştecare / Ca slujbasă v-o lesnicească/Iobăgia să lipsească..." 

O altă circulară versificată era emisă în data de 18 iunie 1848 şi deşi se afla la mare distanţă de păstoriţii săi, continuă a pleda în acelaşi sens, prezentând demersurile făcute la Viena, Insbruck şi Pesta pentru a trăi ״ cu toții în pace precum lui Dumnezeu îi place".De altfel spiritul conciliator al lui Şaguna şi grija faţă de cei care îi fuseseră încredinţaţi spre păstorire, continua să se vadă şi din circulara emisă de la Pesta în 6 iulie 1848, prin care îi informa şi despre promisiunile viceregelui maghiar privitoare la respectarea drepturilor primite.

Constant în convingerile sale că doar „în pace şi paza rânduielilor bune”, precum şi în oprirea devastărilor bunurilor care nu le aparţineau se afla cheia adevăratului succes, Şaguna făcea cunoscută şi proclamaţia din 7/18 oct. 1848 prin care împăratul Ferdinand V încredinţa cârmuirea Ardealului în mâinile generalului Anton Puhner. 

Evoluţia ulterioară a evenimentelor şi aprinderea spiritului revoluţionar care au determinat multe suferinţe ale oamenilor nevinovaţi, împuşcaţi de revoluţionarii maghiari, l-au determinat pe Andrei Şaguna, potrivit predosloviei a şaptea, să emită şi o altă circulară datată în 11/23 nov. 1848. Aceasta îndemna ״ că pentru cei ce se află aici înArdeal, confraţii noştrii români, care din răutateaduşmanilor noştrii prin foc li să amistuiră toate...să-i ajutăm cu ce vom putea ca pe fraţii noştrii". 

Dragostea pentru neamul căruia aparţinea şi în slujba căruia s-a pus cu toată fiinţa sa, este surprinsă şi sub forma următoarelor versuri: „... Pe noi ne-au înştiinţat/ Că pentru noi n-au cruţat/Nici ceva din osteneală/Nici nimic din cheltuială/Şi nici nu va cruţa / Cândva în viaţa sa..." 

Astfel se poate explica faptul că după înăbuşirea revoluţiei, când a reuşit să se întoarcă în Sibiu, deşi a găsit totul distrus de revoluţionarii maghiari, a avut puterea ca folosind din nou propriul exemplu să-i îndrume pe preoţi să lucreze pentru refacerea celor distruse. în acest scop, marele ierarh convoacă ״ Săbor diecezan în Sibiu începându-se din 12 zile ale lunei lui martie", a anului 1850,între hotărârile căruia se menţiona cumpărarea unei case, cât mai aproape de reşedinţa episcopală״ de vreme ce casa clerului nu avea încăperile sale pentru şcoala clericală, cancelaria episcopească,arhiva şi alte întocmiri diecezane". 

Grija permanentă pentru şcoala teologică şi pedagogică de la Sibiu cu scopul vădit de a ridica nivelul de pregătire al preoţilor şi învăţătorilor se contura foarte clar prin hotărârile mai sus menţionate, deşi eforturile financiare erau foarte mari. Şi pentru că atât la centrul eparhial cât şi la cele 41 de biserici arse şi 319 prădate nu mai existau imprimate şi cărţi de cult, obţinând aprobarea guvernului, a procurat o tipografie ״ cu spesele excelenţei sale", în acest fel, la începutul anului 1851, după cum menţionează predoslovia a unsprezecea, s-au primit cărţi folositoare pentru biserică şi şcoală. 

Circulara emisă în 19 aprilie 1852, cu nr. 524, confirmă încă o dată, grija pentru fiecare parohie aflată în grea încercare. Pentru o cât mai justă împărţire a fondurilor alocate de Guvern ierarhul străbate eparhia împreună cu un comisar guvernamental. Paginile cronicii menţionează sosirea lui Andrei Şaguna la Deva, în vara anului 1852, pentru a împărţi partea cuvenită din cei 30 000 de florini oferiţi de Guvern bisericilor româneşti. Momentul a fost folosit de episcop pentru a se adresa poporului, adunat în faţa bisericii din Deva, aşa cum făcea de câte ori îşi vizita credincioşii. 

Diplomaţia sa era prezentă peste tot şi nu scapă niciun prilej pentru a lucra în folosul poporului. Deplasându-se la Viena în fruntea unei delegaţii din care făcea parte şi protopopul Devei, pentru a face o vizită împăratului Francisc Iosif I care scăpase dintrun atentat îndreptat împotriva sa, Andrei Şaguna ״ a aşternut o rugare (...) ca să ne îngăduiască preagraţios ca în chip de mulţămită cătră atotputernicul D-zeu (...) să se înfiinţeze o fundare pentru ajutorulşcolarilor celor buni, strădalnici şi săraci".Reiese cu precădere, din citatul menţionat, grija pentru a crea copiilor lipsiţi de mijloace materiale posibilitatea de a-şi continua studiile. Şi aceasta în contextul în care este cunoscut faptul că, fiind convins că fără instruirea necesară făclia conştiinţei poporului român nu ar fi putut să fie reaprinsă, Şaguna a restaurat nu numai biserica, ci şi şcoala românească. Reuşita acestei restaurări nu a fost determinată numai de străduinţele depuse pentru obţinerea drepturilor fireşti ale românilor, ci şi prin disciplina pe care o impunea. Se poate afirma că era foarte exigent cu cei implicaţi în acest proces, mergând până la înlăturarea lor în cazul în care ar fi aflat de anumite nereguli. Ca o dovadă în acest sens poate fi menţionată ״ întristarea care a venit peste noi în 14 martie 1855 " când ״..au oprit pe preacinstit domnia sa părintele protopop Adam Stoica (al Devei) de la derogătoria protopopească".Abia spre sfârşitul anului, probabil după ce s-a convins de vrednicia şi buna credinţă a acestuia ״ ca un părinte ce nu-şi urăşte fiiisăi şi îi ceartă cu milă să îndură iarăşi" (...) ״ a-l aşeza în derogătorie şi cinstea de mai înainte".

Preocuparea statornică pentru existenţa unor preoţi slujitori care să contribuie la înfăptuirea marilor idealuri româneşti rezultă şi din faptul că despărţind secţia pedagogică de cea teologică a Institutului din Sibiu, a dispus ca la secţia pedagogică să fie primiţi doar absolvenţi ai gimnaziului inferior, iar la cea teologică doar a celor care aveau 8 clase şi examen de maturitate. în rest, acest lucru nu era posibil fără acordul direct al mitropolitului, în acest context, preotul Nistor Socaciua călătorit de două ori la Sibiu pentru a-şi înscrie nepotul de soră în 1854 la Şcoala Pedagogică, iar în 1858 la cea ״ diricată". A fost primit în audienţă de episcopul Şaguna, căruia i-a relatat viaţa sa plină de suferinţe (rămas văduv după câteva luni de căsătorie). 

Privind retrospectiv peste circularele menţionate în Cronica preotului Nistor Socaciu, reuşim să ne formăm o imagine pertinentă asupra eforturilor speciale pe care Andrei Şaguna le întreprindea, pe toate planurile pentru a-i cârmui pe românii transilvăneni, pe apele prea agitate ale evenimentelor politice desfăşurate în acele vremuri. în acelaşi timp, modest, dar şi valoroasa lucrare nu uită să descrie şi eforturile făcute pentru a ţine poporul la curent cu demersurile pe care le făcea atât acasă cât şi departe, în marile centre ale Imperiului Habsburgic. 

Putem afirma că această ״ istorie locală", în care sunt notate întâmplările vrednice de a fi cunoscute, ne oferă un tablou destul de izbutit al eforturilor pe care marele arhiereu le făcea din dragoste faţă de păstorii săi, iar numeroasele îndrumări prezentate în strânsă legătură cu viaţa personală a autorului şi a comunităţilor locale sunt menite a clarifica asupra desăvârşitei identificări cu poporul din mijlocul căruia se trăgea. Este confirmată astfel una din afirmaţiile episcopului Nicolae Popea, făcută în lucrarea memorialistică ,Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna",care nota că istoria ״ mitropolitului Şaguna" este aproape istoria poporului însuşi. Şi poate tocmai acesta este lucrul care ar trebui să ne lămurească asupra valorii pe care ״ Epistola" preotului Nistor Socaciudin Biscaria o are peste veacuri. 

Pr. Lector Dr. Gabriel Valeriu BASA  

sursa: Telegraful Român, 2008 Nr. 37-40 / 1 și 15 octombrie 2008