Credința, rugăciunea și postul alungă demonii

 

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel

Valoarea neprețuită a rugăciunii pentru alții

În primul rând, vedem că acest copil este vindecat de Iisus nu la cererea sa personală, întrucât el nu mai era în stare să exprime verbal suferința sa și nici nu era în stare să ceară ajutor pentru sine, ci tatăl lui se roagă Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea sa. Observăm aici cât de folositoare este rugăciunea altora pentru noi, când noi nu ne mai putem ruga sau nu știm să ne rugăm cum trebuie pentru noi înșine.

În al doilea rând, vedem că acest tată îndurerat, care trăia el însuși suferința fiului său bolnav, încercase deja pe lângă ucenicii Mântuitorului să obțină vindecarea fiului său, dar a constatat cu întristare că ei nu pot să-l vindece. De aceea, a venit el la Iisus ca să-i vindece fiul. Mântuitorul arată din ce cauză ucenicii Săi n-au reușit să-l vindece pe copil, și anume insuficienta lor credință. Desigur, ucenicii aveau o anumită credință, dar ea nu era suficient de puternică, nu era suficient de fierbinte, încât demonul care chinuia pe copilul lunatic să se teamă de cuvântul ucenicilor lui Iisus și să-l elibereze pe copilul posedat. Din Evanghelie se vede că Mântuitorul Iisus Hristos este oarecum supărat din cauza stării spirituale negative a oamenilor adunați în jurul Său: ‘O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi mai fi cu voi?‘ (Matei 17, 17) Această mustrare sau acest reproș arată nemulțumirea Mântuitorului Iisus Hristos când constată necredința oamenilor sau puțina lor credință, chiar și atunci când ei trec prin încercări dificile.

Tocmai pentru că îi iubește, Mântuitorul îi mustră pe oameni spre îndreptarea lor

Foarte adesea, încercările care apar în viața noastră, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de Dumnezeu mai ales pentru a ne trezi din indiferență, din superficialitate spirituală, spre a dobândi o credință mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Chiar și când mustră pe cineva dintre oameni, Mântuitorul îl iubește, încât mustrarea Sa ia forma iubirii care responsabilizează pe om, care trezește spiritual pe cel indiferent și insensibil. Deși este supărat pe oamenii necredincioși, Hristos Domnul ajută totuși pe cei suferinzi. De aceea, îndată zice, referitor la copilul lunatic: ‘Aduceți-l aici la Mine‘ (Matei 17, 17). Atunci Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul care se afla în copilul lunatic, iar demonul a ieșit îndată din copil, pentru că nu mai putea să stăpânească peste el după ce a fost alungat de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni și Stăpânul puterilor cerești.

Evanghelia ne relatează că sărmanul copil lunatic s-a vindecat ‘chiar în ceasul acela‘, deci nu după o vreme, ci în clipa în care Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul și l-a alungat din copil. Ucenicii lui Iisus, văzând această vindecare minunată pe care El a săvârșit-o, iar ei n-au putut să o facă, L-au întrebat zicând: ‘Noi de ce n-am putut scoate demonul acesta din copilul lunatic?‘ (cf. Matei 17, 19), iar Mântuitorul le-a răspuns: ‘din pricina necredinței voastre‘ sau în altă traducere: ‘pentru puțina voastră credință‘ (Matei 17, 20). Apoi a mai adăugat ceva, și anume că ‘acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post‘. Ucenicilor Săi, Iisus le spune că nu au putut să scoată demonul din copilul lunatic sau epileptic, întrucât au puțină credință, adică insuficientă. Iar apoi precizează că, de fapt, credința se întărește sau crește prin rugăciune și post. Ucenicii aveau puțină credință și pentru că nu primiseră plinătatea Duhului Sfânt. La Cincizecime însă, Duhul Sfânt Se pogoară peste ei, iar ei devin plini de puterea sau de harul lui Dumnezeu. Astfel, prin vindecările lor ulterioare, ucenicii lui Iisus arată că s-au întărit mult în credință și au primit puterea Duhului Sfânt, singura putere care alungă duhurile rele. Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne învață că totdeauna credința trebuie cultivată, întărită și aprofundată, prin rugăciune și post, astfel încât credința să nu rămână o simplă convingere intelectuală, ci să devină legătură vie a omului cu Dumnezeu Cel nevăzut, dar Care prin harul Său este foarte aproape de om când Îi cere ajutorul.

Totodată, aflăm din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos că există mai multe feluri de demoni, unii fiind mai răi și mai violenți decât alții, iar neamul de demoni chinuitor de oameni nu iese din om decât numai cu rugăciune și post. De ce, oare, Mântuitorul face precizarea aceasta, și anume că pentru vindecare este nevoie de credință, rugăciune și post? Pentru că numai când avem credință puternică, rugăciune stăruitoare și postire jertfelnică, adică dăruire totală de sine lui Dumnezeu, atunci și El Se dăruiește nouă deplin, adică primim în noi prezența sfințeniei Lui și puterea harului Său. Însă dacă omul nu are credință puternică în Dumnezeu, el este ispitit să creadă că demonii nu pot fi biruiți, că boala nu poate fi vindecată, că totul este fatalitate nefastă, fără nici o posibilitate de schimbare în bine a unei situații rele.

Demonii se tem numai de dumnezeiescul har prezent în om

Deci, pe de o parte, Mântuitorul vede puțină credință în mulțimea de oameni, iar pe de altă parte, vede multă suferință în cei bolnavi aduși la El. Totuși, multa suferință a omului diminuează când crește credința lui și speranța de-a primi vindecare. Astfel, când avem credință puternică în Dumnezeu, nu mai suntem singuri, bazându-ne doar pe propriile noastre puteri, ci suntem împreună cu Dumnezeu, Care, prin harul Său, este prezent în noi. Iar harul Lui în noi se intensifică prin credință puternică, prin rugăciune stăruitoare și postire jertfelnică. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu se schimbă situații care păreau neschimbabile și se vindecă boli care păreau incurabile. Cu cât ne rugăm mai mult lui Dumnezeu, cu atât mărturisim mai mult că Dumnezeu este prezent în viața noastră, că este atent sau sensibil la bucuriile și la suferințele noastre, că este Tatăl nostru Cel ceresc. Cu cât un copil se apropie mai mult de tatăl său și îi cere ceea ce are nevoie, cu atât arată că tatăl lui este prezent, iubitor, ajutător și luminător al vieții sale. Numai prin rugăciune și post pot fi demonii alungați, pentru că ei se tem numai de prezența lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înșelători și chinuitori de oameni.

Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizați sau posedați nu mai sunt ei înșiși în gândirea, simțirea, voința și lucrarea lor proprie, ci facultățile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viața oamenilor în primejdie de moarte trupească și sufletească. Din invidie și din ură, ei caută să umilească și să desfigureze ființa umană creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea cu El, la sfințenie. Deci, din invidie și din ură față de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor și îi chinuiesc. Iată de ce este necesar să înmulțim și să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-¬o rugăciune adesea formală și superficială, o rugăciune fierbinte și stăruitoare, care încălzește inima, luminează mintea și pacifică simțirile. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezența iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor și Vieților Sfinților, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin săvârșirea faptelor bune. Dacă postim de bucate materiale și nu ne hrănim mai intens cu hrană spirituală, postul nostru nu este roditor de virtuți, iar dacă postim și nu facem milostenie spirituală sau materială, postul este incomplet. Dar rugăciunea unită cu postul deplin poartă tainic în ea puterea Crucii și bucuria Învierii lui Hristos, întrucât postul adevărat este o dăruire de sine liberă lui Dumnezeu, o jertfă sau ofrandă duhovnicească adusă Lui. La rândul Său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se dăruiește celor rugători și postitori, adică le răspunde cu iubirea Lui jertfelnică, pentru că El i-a iubit pe oameni mai întâi și S-a dăruit pe Sine pentru viața lumii prin Răstignirea și Învierea Sa. Mântuitorul Iisus Hristos cere credință de la oameni când îi vindecă, pentru că El nu voiește să săvârșească vindecări spectaculoase, magice, adică fără participarea omului la lucrarea harului Său divin. Vindecările pe care le săvârșește din iubire milostivă Domnul Iisus Hristos implică credința, iubirea și rugăciunea celor care cer vindecarea lor sau a semenilor. Deci, când Iisus Mântuitorul constată că ucenicii Săi nu au putut vindeca pe copilul lunatic sau epileptic, El arată că obstacolul cel mai mare în calea vindecării copilului nu a fost doar puțina credință a ucenicilor Săi, ci, în primul rând, necredința mulțimilor de oameni care au pierdut simțul compasiunii și al comuniunii, așteptând adesea minuni spectaculoase, oarecum magice și exterioare, care le fascinează privirea, dar nu le schimbă trăirea, care îi fac mai curioși, dar nu mai credincioși. Așadar, Mântuitorul cere oamenilor credință vie, pentru că El voiește ca la vindecările pe care le săvârșește din iubirea Sa milostivă pentru însănătoșirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credință puternică și iubire milostivă față de cei care se află în suferință și caută vindecarea.

Chiar și în timpul nostru sunt unii oameni posedați de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși. Prin urmare, este nevoie ca părinții acestora sau cei din jurul lor să fie credincioși și rugători, milostivi și solidari. În acest sens, fericit este omul care are părinți, frați și prieteni credincioși și rugători. Aceștia se vor ruga pentru el în ziua necazului său, când, bolnav fiind, nu mai poate să se roage suficient pentru sine însuși.

Biserica se roagă și lucrează pentru vindecarea sufletească și trupească a oamenilor

Foarte adesea, există mulți oameni care au nevoie și de rugăciunea altora pentru ei. De aceea, Biserica se roagă pentru bolnavi, pentru cei robiți, pentru tot sufletul necăjit și întristat. Iar la rugăciunea Bisericii se adaugă și unele instituții medicale în care știința și credința se unesc și se completează, rugăciunea și priceperea medicală se împletesc, pentru că harul rugăciunii poate lumina și ajuta, inspira și întări în lucrarea sa pe medicul credincios care devine mâna vindecătoare a lui Hristos, ‘Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre’, alinând suferința bolnavului când acesta cere ajutorul lui Dumnezeu. În privința aceasta, Biserica a învățat din multele vindecări minunate pe care Hristos – Capul Bisericii, le-a săvârșit în lume, că ea, Biserica, fiind trupul tainic al lui Hristos, are menirea să vindece bolile și neputințele sufletești și trupești ale oamenilor. De aceea, pe lângă lucrarea ei liturgică pentru bolnavi exprimată în Taina Sfântului Maslu sau ungerea bolnavilor, rugăciunile de alungare a demonilor, numite lepădări sau exorcisme și Molitfele speciale pentru cei robiți de duhuri rele, Biserica a dezvoltat și o lucrare social-filantropică pentru bolnavi, înființând instituții pentru îngrijirea bolnavilor, adică a organizat bolnițe, leprozerii, farmacii, cabinete medicale, centre medicale și spitale proprii, pentru ca puterea vindecătoare a Mântuitorului să se arate, prin Biserica Sa cea vie, ca lucrare a iubirii Sale milostive în lume. Cu toate că a mustrat pe contemporanii Săi pentru necredința lor, Mântuitorul nu a diminuat însă cu nimic iubirea Lui milostivă pentru cei bolnavi. Ca atare, și noi, creștinii, trebuie să devenim cât mai des ‘mâinile lui Hristos’, care alină suferința celor bolnavi, încercând, potrivit credinței, intensității rugăciunii și postirii fiecăruia, să arătăm iubirea lui Hristos lucrătoare în lume.

Să ne rugăm, așadar, Mântuitorului Iisus Hristos, ‘Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre‘, să ne dăruiască credință puternică, rugăciune stăruitoare și iubire milostivă, pentru a alina suferința celor bolnavi, spre slava lui Dumnezeu și bucuria acestora. Amin! (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’)