PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII

 Iată-ne, iubiţi credincioşi, ajungând iarăşi sfânta zi a Duminicii şi, pentru a ne bucura împreună de taina ei, să citim împreună din capitolul 8 al Evangheliei de la Luca, începând cu versetul 5 până la al 15-lea al Evangheliei Duminicii de astăzi. Să luăm aminte, aşadar!

„«Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, strigă: Cine are urechi de auzit să audă.»

Şi ucenicii Lui îl întrebau: «Ce înseamnă pilda aceasta?» El a zis: «Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare».”

Cine are urechi de auzit să audă! Iubiţilor, iată‑ne înaintea unei pilde pe care Însuşi Domnul o tălmăceşte. Şi pare că este suficient să citim cea de‑a doua parte a Evangheliei, pentru a înţelege despre ce e vorba în prima parte. Şi aşa este. Pentru că ne zice nouă Domnul şi ne-o spune prin Apostoli că sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi apoi vorbeşte despre sămânţa căzută lângă drum, despre cea căzută pe loc pietros, despre cea căzută între spini şi despre cea căzută pe pământul bun, tălmă-cind fiecare sămânţă cu rostul ei. Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu.

Iată-ne, aşadar, iubiţilor, că suntem puşi în situaţia de a ne analiza un pic modul nostru de a fi în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ce minunat se exprimă Mântuitorul şi cât de atent este în icoana aceasta a semănătorului care, cu mâna întinsă, împrăştie sămânţa peste pământ. E apropiată de noi, de fiecare dintre noi în parte. Agricultorii descoperă aici faptul că Iisus, iată, poate fi cot la cot cu ei, ţăran semănând. Ceilalţi fiecare identificăm, în parte, cuvinte ce ni se adresează, dureros câteodată, dar ni se adresează.

Alegând pilda aceasta, Domnul arată tuturor dintre cei prezenţi că El nu este străin vieţii noastre şi că El nu vine de undeva de sus neapărat, dintr-o înălţime a îngâmfării, ci dintr-o înălţime a smereniei şi a dragostei, făcându-Se pentru noi, iată, semănă-tor al propriului Său Cuvânt. Le-a spus-o Dumne-zeu aceasta oamenilor exact după ce unele dintre femei fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele care le slujeau din avutul lor.

Pilda venea, aşadar, după ce Cuvântul, sămânţa Împărăţiei, izbucnise deja în câteva dintre pământurile bune, dintre acele locuri care-L primeau pe Dumnezeu în inima lor, făcând să rodească. Dragostea lui Dumnezeu era identică faţă de fiecare dintre cei prezenţi acolo, cum astăzi este identică faţă de fiecare dintre noi. Aşa cum semănătorul aruncă cu dărnicie sămânţa sa pe orice fel de pă-mânt, tot astfel şi Hristos Domnul dăruieşte oricărui pământ sufletesc cuvintele credinţei Sale şi dragostea Sa. Semănătorul nu-şi opreşte mâna în a împrăştia sămânţa şi pe drum. O socoteşte o pierdere necesară, pentru ca în deschiderea mâinii Sale, în arcul deschiderii mâinii Lui, să fie cuprins şi pământul cel bun.

Dă pământ, oare, Domnul semănătorului? Aceasta este întrebarea. Mai avem cui rosti noi, aşadar, cuvânt cu putere multă pentru întărirea Împărăţiei lui Dumnezeu? Fără doar şi poate că da. Sun-tem puşi în situaţia în care, iată-ne, ajunşi la sfârşit de veac douăzeci, să ne socotim a fi creştini numai cu numele. Sufletele noastre sunt drumuri bătătorite de păcat, pe care nu mai izbucneşte verdele seminţei Cuvântului lui Dumnezeu. Inimile noastre sunt pline de pietre şi nu mai poate izbucni într-însele bucuria rodului însutit; faptele noastre sunt pline de spini şi de pălămidă într-atât încât fapta pentru Dumnezeu se sufocă în mulţimea faptelor făcute numai pentru noi şi pentru idolul din noi, care suntem noi înşine. De aceea pilda de astăzi este cutremurătoare, pentru că ne pune în faţa oglinzii şi ne pune să spunem de-ai cui suntem: de‑ai drumului, de-ai pietrei, de-ai pălămidei şi de‑ai spinului, sau suntem de-ai Semănătorului, pământ bun care aduce roadă multă? Mâna aceasta bine-cuvântată a Semănătorului ceresc, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi-a vărsat bogăţia Cuvântului Său în toate inimile, dar câte inimi au primit sămânţa aceasta? În câte a încolţit pomul cel de taină al cunoaşterii lui Dumnezeu? „Cine are urechi de auzit să audă” strigă Domnul în auzul tuturor celor prezenţi, la rostirea dintâi a pildei şi, auzind, să împlinească, spunem noi, pentru că de prea multe ori auzim că Dumnezeu există, ne închinăm, trăim o viaţă formal creştină, dar când este de fond să ne adeverim creştini prin faptele noastre, să ne redăm lui Hristos, Semănătorul cuvintelor din inimile noastre, suntem departe, departe şi speriaţi de tot ceea ce ar trebui, de fapt, să ne bucure.

Pilda semănătorului de astăzi ne duce cu gândul la un alt semănător, acela care şi el are sămânţa sa: neghina. Şi el are locurile lui, unde, extrem de important este să ţinem minte, cât de murdare şi de căzute ar fi, tot mai izbucneşte un pic de floare de neghină din ele. Aşa cum sunt plante care cresc şi pe drumuri bătătorite, tot astfel sunt gânduri de diavol, care cresc în suflete bătătorite de lipsa lui Dumnezeu; sau în pământul pietros ies şi buruieni; sau iată, între spini şi pălămidă, fără îndoială că sămânţa spinilor şi a pălămidei îşi găseşte loc. Semănătorul celorlalte seminţe, acelor ale dihoniei, ale urii, ale deznădejdii, ale neiubirii de aproapele, ale umplerii pântecelui şi ale satisfacerii subpântece-lui, stăpânitorul lumii acesteia – cum spune Mântu-itorul – seamănă şi el, şi, vai, de câte ori nu deschidem coşurile piepturilor noastre pentru a primi în inimile noastre, în sufletele noastre, în fiinţele noastre profunde, apartenenţa la un astfel de semănător. Cum din neghină nu poate ieşi pită bună, nici din cuvântul mizer al împărăţiei întunericului nu poate ieşi pâinea de lumină a adevăratului creştinism.

Evanghelia de astăzi este un semnal de alarmă cum că Hristos Domnul n-are nevoie de drumuri, de pietre şi de spini, ci de pământul bun al bucuriei şi al împlinirii în Cuvântul lui Dumnezeu. Celorlalţi din împărăţia întunericului le sunt bune orice fel de suflete şi se bucură mult mai mult de cei bântuiţi de deznădejde, împietriţi de păcat şi plini de spinii şi pălămidele urii şi ale orgoliului. Sunt unii care chiar se laudă că fac cele ale dracului şi se bucură, ba chiar rânjesc sistematic, uneori chiar pe ecrane de televiziune, alteori în posturi de radio, alteori pe stradă printre noi, înfruntându-ne cu ochii cu imaginea nebună a unor roade nebune.

Facă Domnul ca între noi să nu mai fie mână întinsă spre împrăştierea neghinei, ci numai har dumnezeiesc, care să ne bucure pe fiecare dintre noi şi care să dăruiască sufletului nostru putinţa de a fi pământ bun pentru sămânţa bună, în Împărăţia bunătăţii. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012