Avem un Dumnezeu deranjant pentru
aliații diavolului și pentru diavol ca atare. La două mii de ani de la
minunea povestită nouă de evanghelistul Luca (Luca 8, 26-39), despre
care nu trebuie să uităm că era medic, suficienții mediocrității în
cunoaștere ne vorbesc despre cum astfel de povești sperie copiii. Și
trebuie evitate din cultura lor. Ori transformate în opționale ore de
religie, ca istorie a cugetării umane. Aș fi de acord cu ei, dacă
diavolul ar fi o poveste. O găselniță și atât. Evanghelia aceasta – și
nu este singura – ne arată că nu e chiar cum propovăduiesc dumnealor. Un
medic de talia Sfântului Luca nu putea greși diagnosticul.
Că prima minciuna a diavolului este
aceea că nu există pare să fi uitat toată lumea. Dar să nu-l vezi cum
diluează toate adevărurile, cum eludează dreptatea, cum manipulează și
resoarbe în găselnițele sale energii umane, transformându-le în rebuturi
sufletești, trebuie să fii orb.
Eu cred că
parte din scenariul după care, obsesiv și distonant cu starea de
lucruri din viața școlii, este atacată tocmai materia care cere copiilor
prezență de spirit și vedere duhovnicească asupra vieții, care conferă o
valoare în plus față de crisparea generală în care trăim – mă refer
acum la credință –, este o lucrătură parșivă și cu miasmă de cultura
iadului. De altfel, relativizarea credinței este aceea care lovește cel
mai amplu, inclusiv în construcția europeană pe care anti-religioșii
ne-o propun. Când începem să ne învecinăm cu un nou imperiu islamic,
când dau pe-afară de dosare penale amvoanele politicului, când Biserica
însăși face un periculos balans pe sârma ce desparte credința de
fidelisme populiste, ultima măsură de care avem nevoie, ultimul proiect
pe care simt nevoia să-l citesc este acela al subversionării credinței
spre religios mediocru.
Mântuitorul Hristos nu are nevoie de
recunoașterea noastră parlamentară ca să fie Viu! Nici să poarte de
grijă unei lumi care-L refuză și Îl alungă în cotloanele
obscurantismului ateu. El vine, face minunea și pleacă mai departe.
Pentru El, diavolul nu este un partener de dialog. Nici nu-l acceptă ca
propunător de structuri educaționale. Roada demersurilor Mântuitorului
sunt liniile de forță ale Raiului. Iar Raiul, recunosc, este opțional.
Ca și iadul. Avem, așadar, mereu de ales între o cultură euharistică,
legată de Înviere și Rai, și o cultură a satanizării ideologice. Să fie
chiar atât de greu să vedem ce avem de ales? Desdrăcitul din Evanghelie a
ales. S-a întors vestind cetății binele săvârșit. Noi?
Pr. Constantin Necula
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!