DUMNEZEUL MINUNILOR – Evanghelia din Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair)

(Luca 8, 41-56)

Evanghelia acestei Duminici ne istoriseşte două mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea femeii cuscurgere de sânge şi învierea fiicei lui Iair. În primul caz, femeia încercase toate posibilităţile omeneşti de vindecare. Boala era ­veche de 12 ani, iar Evanghelia de la Marcu notează că „multe îndurase de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre rău” (Mc. 5, 26). Cât despre fiica lui Iair, dacă până era „pe moarte” (Lc. 8, 42) tatăl spera ca Învăţătorul din Nazaret s-o mai poată scăpa, după ce murise, toţi socoteau că nu se mai poate face nimic. Cel care venise să-i anunţe lui Iair moartea copilei ţine chiar să exprime acest gând: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul” (Lc. 8, 49; cf. Mc. 5, 45).

Învierea fiicei lui Iair este una dintre cele trei învieri de care ne vorbesc Sfintele Evanghelii. Există, desigur, o mare deosebire între învierea tânărului din Nain, a fiicei lui Iair sau a lui Lazăr, pe de o parte, şi Învierea lui Hristos, pe de altă parte. Cei trei au fost readuşi la o viaţă pământească temporară, care avea să sfârșească prin moartea trupească. Este însă infinit mai înaltă și cu totul incomparabilă cu aceste învieri trupești minunea Învierii lui Hristos, cu trup îndumnezeit şi preamărit. Şi va fi infinit mai înaltă și cu totul incomparabilă cu aceste învieri trupești minunea învierii în slavă a sfinţilor, la a doua venire a lui Hristos. Minunea Învierii lui Hristos este temeiul tuturor minunilor care se săvârşesc în Biserică şi în viaţa credincioşilor. Hristos Cel preamărit de-a dreapta Tatălui, „Acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13, 8) şi Care a făgăduit că va fi cu ai Săi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20), ca oarecând pe plaiurile Ţării Sfinte, Se apropie cu milă de cei ce-L cheamă în suferinţele şi necazurile lor şi, în chip minunat, îi mângâie, îi miluieşte şi îi vindecă. Credincioşii sunt adeseori beneficiari ai minunilor lui Hristos. Afirmăm acest lucru cu hotărâre şi fără nici un fel de confuzie între ceea ce este cu adevărat o minune şi nenumăratele năluciri şi false minuni.

Dincolo însă de tot ceea ce face Hristos în chip minunat în viaţa credincioşilor Săi, există o mare minune căreia ne-am făcut părtaşi toţi membrii Bisericii, fără excepţie. O minune cu mult mai mare decât toate celelalte pe care le-am putea dori. Din puterea Învierii Lui am fost cu toţii înviaţi duhovniceşte prin Taina Sfântului Botez (Rom. 6, 3 şi urm.; Ef. 2, 5-6; Col. 2, 12-13). Am trecut, împreună cu El, prin moarte şi înviere. Ne-am făcut părtaşii vieţii Lui tainice şi dumnezeieşti (cf. Col. 3, 3-4). O mare minune a pus astfel temei vieţii noastre celei noi, în Hristos şi în Biserică. Şi tot din puterea Învierii Lui se va săvârşi minunea sculării celei slăvite, cu trupul, a Sfinţilor, „întru învierea vieţii” (In. 5, 29), la Parusie.

Adevărul minunilor dumnezeiești

Sfintele Evanghelii sunt pline de istorisiri despre minunile Mântui­torului. Şi totuşi ele nu-şi propun să prezinte toate minunile, ci ne spun că, de fapt, minunile însoţeau fiecare pas al lui Iisus. De multe ori, într-o prezentare rezumativă, Sfintele Evanghelii ne spun pur şi simplu că El a vindecat pe toţi bolnavii din locurile pe unde trecea. Iar minunile nu încetează cu plecarea Sa la Tatăl. Ele sunt prezente mereu în Biserică. Vieţile Sfinţilor sunt pline de mărturii ale minunilor pe care Mântuitorul continuă să le săvârşească în lume prin aleşii Săi. Putem, deci, spune că minunile sunt nedespărțite de taina și de însăşi structura credinţei creştine. Creștinismul însuși este o mare minune.

O bună parte dintre oamenii zilelor noastre nu mai cred în minuni. Şi nu e nicidecum vorba numai de atei, ci de oameni care se consideră „religioşi”. Numai că în „religia” lor nu mai au loc minunile. Deoarece ei cred că fie caracterul lui Dumnezeu, fie caracterul naturii exclud posibilitatea minunilor.

Vom începe cu obiecţiunea din urmă, care este şi cea mai populară: că, adică, posibilitatea minunilor ar fi exclusă de caracterul însuşi al naturii. Adeseori auzim sau citim că nu se poate să existe minuni, deoarece ele sunt contrare legilor naturii. „Da, zic aceşti contestatari, oamenii din trecut puteau crede în minuni deoarece ei nu cunoşteau legile naturii. Acum însă ştim că ele sunt cu neputinţă”. Sau: „Primii creştini credeau, desigur, că Hristos este Fiul Fecioarei; dar noi ştim că aşa ceva este o imposibilitate ştiinţifică”. Credinţa în minuni, susţin ­aceştia, ar fi apărut într-o perioadă când oamenii ignorau în asemenea măsură mersul naturii, încât nu-şi dădeau seama că minunile îi sunt contrare.

Luând însă aminte la relatările evanghelice despre minuni, ne dăm seama cât de falsă este o asemenea supoziţie. Dreptul Iosif, descoperind că logodnica sa urmează să aibă un copil, se hotărâse s-o părăsească; ceea ce arată că el era nu mai puţin conştient decât oamenii de astăzi de „mersul naturii”. A fost nevoie ca îngerul să-i vestească taina zămislirii de la Duhul Sfânt (Mt. 1, 20-21) pentru a accepta minunea ca pe ceva dincolo de uniformitatea legilor naturii. Acelaşi lucru îl descoperim în toate relatările evanghelice despre minuni. Toate minunile din Evanghelii suscită frica şi „minunarea” celor prezenţi, ceea ce arată că aceştia toţi erau foarte conştienţi de legile naturii şi de depăşirea acestor legi prin minunile lui Iisus; de aceea, ei şi consideră aceste minuni ca dovezi ale puterii Sale supranaturale. Astfel, credinţa în minuni este departe de a depinde de o ignoranţă în materie de legi ale naturii. Dimpotrivă, ea este posibilă exclusiv în măsura în care aceste legi sunt cunoscute. Omul a ştiut dintotdeauna că, în cazul minunilor, este vorba de ceva de dincolo de natură, de o invadare a naturii, de o forţă din afara ei. Astfel, percepţia minunilor nu a avut cum să fie modificată de trecerea timpului sau de dezvoltarea ştiinţei. Credința și necredința sunt realități mereu prezente în istoria lumii. Temeiurile și ale uneia, ca și ale celeilalte sunt aceleaşi astăzi ca şi acum două mii.

Ştim că, în general, natura este regulată, că ea se comportă conform unor legi fixe. Această observaţie nu implică însă nicidecum imposibilitatea minunilor. Fizicianul ştie că o bilă împinsă cu o anumită forţă pe o suprafaţă plană se va deplasa într-un anumit fel. Dar el ştie tot atât de bine, tocmai pentru că e fizician, că dacă apare un factor nou, pe care nu l-a luat în calcul – de pildă, dacă bila e deformată –, atunci comportamentul ei se va deosebi cu necesitate de cel aşteptat. Nu pentru că legea e falsă, ci pentru că e adevărată. Minunea, din punctul de vedere al omului de ştiinţă, implică tocmai introducerea unui factor nou, anume puterea supranaturală, dumnezeiască.

Pe de altă parte, ar fi inexact să spunem că minunea încalcă legile naturii. Când, prin intervenţia lui Dumnezeu, apare o situaţie nouă şi neobişnuită, natura digeră sau asimilează această nouă situaţie, ea se instalează în această nouă situaţie. Dacă un eveniment vine din afara naturii, în clipa când acesta intră pe tărâmul ei, se şi supune tuturor legilor sale. Vinul miraculos va ameţi, zămislirea miraculoasă va duce la sarcină, cărţile inspirate vor suferi toate procesele de alterare textuală, pâinea miraculoasă va fi mistuită.

Ca orice eveniment, minunea are şi ea o cauză şi are efecte sau consecinţe. Numai că, dacă în ce priveşte consecinţele, acestea decurg potrivit legii naturale, cauza ei este o lucrare specială a lui Dumnezeu. Dacă în ce priveşte consecinţele ei minunea este interconexată cu întreaga natură, ea nu este interconexată cu istoria anterioară a naturii. Or, tocmai acest lucru li se pare inadmisibil celor care contestă minunile. Iar motivul pentru care ei socotesc inacceptabilă interferenţa unei cauze din afara naturii este acela că pornesc de la premisa că natura este totalitatea realităţii. Ei iau o parte a realităţii drept totalitate. Soco­tindu-ne credincioşi, putem fi de acord că întreaga realitate trebuie să fie interdependentă şi consecventă. Dar nu putem fi de acord că natura este întreaga realitate. Şi afirmăm că, în considerarea realităţii, trebuie să ţinem seama nu numai de natură, ci, deopotrivă, de Dumnezeu şi de lucrarea Sa. În realitatea astfel considerată, minunea nu mai apare ca un eveniment ce nu şi-ar avea locul în armonia ansamblului. Dimpotrivă, natura și legile ei, pe de o parte, și minunile, pe de altă parte, sunt corelate prin originea lor comună în Dumnezeu și ca ținând împreună de lucrarea Sa în creație (a se vedea C. S. Lewis, Despre minuni, trad. de Sorin Mărculescu, Ed. Humani­tas, Bucureşti, 1997).

Merităm noi ca Dumnezeu să ne acorde o atenție specială?

Împotriva credinței în minuni se recurge şi la un alt fals argument. Anume, se spune că oamenii din vechime puteau crede în minuni deoarece ei credeau că pământul este centrul lumii şi că omul este regele creaţiei. Acum însă, când ştim că planeta noastră nu este decât un fir de praf în imensitatea universului, ar fi ridicol să credem că am merita ca Dumnezeu să ne acorde atenţia Sa specială. Şi că Dumnezeu ar fi coborât tocmai la noi.

Dar, în primul rând, nimeni n-a putut dovedi că omul nu este, de fapt, regele creaţiei. Şi apoi, cine zice că trebuie să fim foarte importanţi pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se coboare la noi? El Se face om şi moare pentru mântuirea neamului omenesc nu din cauză că acest neam omenesc ar merita acest lucru – şi creştinismul ne învaţă foarte bine să ne recunoaştem umilinţa –, ci din cauză că Dumnezeu este intrinsec iubire. El iubeşte nelimitat. Şi cu cât este omul mai neînsemnat, ba, mai mult, cu cât este mai disperată starea lui de decădere, cu atât mai mult se apleacă asupra lui iubirea lui Dumnezeu. „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19, 10); şi: „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5, 20).

Un „dumnezeu” care nu face minuni

Dar lumea „modernă” crede că minunile sunt excluse nu numai de caracterul naturii și de insignifianța omului și a lumii sale, ci şi de însuși caracterul lui Dumnezeu. Omul „modern”, chiar când zice că crede în Dumnezeu, nu crede că Dumnezeu face minuni. Şi aceasta pentru că, într-adevăr, dumnezeul conceput de această lume „modernă” nu face minuni.

Într-adevăr, dumnezeul „religiei” unei bune părţi a lumii de astăzi nu este Dumnezeul Cel viu şi iubitor de oameni al Revelaţiei creştine, nu este Dumnezeul personal şi Care intră cu noi într-o relaţie personală. Spunând acest lucru, îi am în vedere nu numai pe cei din lumea necreştină sau, la noi, pe zeloţii a tot felul de false curente şi „spiritualităţi” de sorginte orientală. Ci şi pe mulţi oameni botezaţi şi care se consideră „creştini”, ba chiar „ortodocşi”, dar al căror „creştinism” este credinţa într-o „putere” sau o „forţă” abstractă. Iar pe lângă mulţimea de anonimi pentru care Dumnezeu este o simplă forţă impersonală, există şi teoreticieni care consideră această „religie” drept o credinţă mai profundă, mai „spirituală” şi mai luminată decât credința Bisericii. Moda sincretismelor orientale validează, chipurile, caracterul „religios” al acestor aberaţii nu numai necreştine, ci profund şi declarat anticreştine. Această „religie” poate fi numită, în genere, panteism. Iar panteismul, care unora le pare foarte modern, există, de fapt, de când lumea, chiar dacă el a revenit în lumea europeană odată cu Giordano Bruno şi cu Spinoza. Panteismul, cum o arată însăşi denumirea sa (pan â totul; theos â dumnezeu), înseamnă credinţa că totul este Dumnezeu. Dumnezeu este văzut pur şi simplu ca o forţă nedefinită şi prezentă în tot ceea ce există. Se poate spune că panteismul Îl dizolvă pe Dumnezeu în natură. În această concepţie, Dumnezeu şi natura sunt una: Dumnezeu este coborât la nivelul naturii şi natura este ridicată la rang de dumnezeu. Idolatrii a căror „nebunie” o vădeşte Sfântul Apostol Pavel, ca unii care „s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 21-25), pot pretinde şi ei aceeaşi „modernitate” ca și cea cu care se împăunează panteiştii de astăzi.

Ei bine, este limpede, acest „dumnezeu” al panteiştilor nu face minuni. Nu stă în „caracterul” său să facă minuni. Falsul „dumnezeu” al panteiştilor nu face nimic, nu cere nimic. Și, mai ales, nu iubește și nu judecă pe nimeni. „Stă la locul lui, la dispoziţia ta, ca o carte în raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul şi pământul să dispară la o privire a lui” (Lewis, op. cit., p. 106). Iată „dumnezeul” omului „modern”! Cum să renunţe omul pătimaș și păcătos la un „dumnezeu” atât de comod?

Dumnezeu este viu!

Pe El Îl interesează tot ceea ce te priveşte. Nu-i este deloc indiferente nici suferinţa ta, nici căderea ta şi voieşte din adâncul Fiinţei Sale mântuirea ta. Te aşteaptă cum îşi aşteaptă tatăl fiul risipitor. Şi te caută cum îşi caută păstorul oaia pierdută. Iată adevărul profund pe care-l percepi atunci când Îl afli cu adevărat pe Dumnezeu sau, mai degrabă, atunci când te laşi aflat de El.

Dumnezeu poate, deci, să facă minuni. Dar le şi face? Mulţi oameni „religioşi” cred că nu. Ce, zic ei, ar putea fi socotit Dumnezeu ca un tiran capricios care Îşi încalcă propriile legi? Cum spuneam însă mai înainte, minunile nu încalcă legile date de Dumnezeu creaţiei Sale. Dacă crezi în Dumnezeul cel viu al Revelaţiei creştine, atunci minunea nu-ţi mai apare nicidecum ca o inconsecven­ţă, ci ca suprema consecvenţă. În lucrarea lui Dumnezeu „există reguli îndărătul regulilor şi o unitate care e mai profundă decât uniformitatea” (ibid., p. 108). Dacă credem în Acest Dumnezeu, dacă credem în Dumnezeul Cel viu al Bibliei, nu avem de ales: trebuie să credem în minuni. „Tu eşti Dumnezeu, care faci minuni”, cântăm cu Psalmistul (Ps. 76, 13).

Adevărata ştiinţă nu va contrazice acest adevăr fundamental. Căci tocmai Creştinismul, cu credinţa sa într-un Dumnezeu Care combină „energia personală a lui Iahve” cu „raţionalitatea unui filozof grec” – cum se exprima A. N. Whitehead (Science and the Modern World, cap. I, New American Library, New York, 1948, p. 13) – a produs pentru prima dată acea speranţă fermă într-o ordine sistematică ce a făcut cu putinţă naşterea ştiinţei moderne. „Oamenii au dobândit o mentalitate ştiinţifică deoarece au contat pe Lege în natură, şi au contat pe Lege în natură deoarece au crezut într-un Legislator” (Lewis, op. cit., p. 118). Din nefericire însă, în mulți dintre oamenii de ştiinţă moderni această credinţă a murit. Ceea ce ar putea fi un preludiu al sfârşitului erei ştiinţifice.

Minunea nu contrazice legile naturii deoarece, intervenind în natură, Dumnezeu intervine întru ale Sale. Astfel, de pildă, prin cele mai multe dintre minunile Sale, Mântuitorul Hristos face ceea ce în mod obişnuit face Dumnezeu în lumea creată de El. „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând” (In. 5, 19). Hristos preface apa în vin; dar, într-un anumit sens, Dumnezeu transformă constant apa în vin, prin tot ceea ce se petrece în ciclul rodirii viţei-de-vie. Minunea nu face decât să scurtcircuiteze procesul natural. Hristos înmulţeşte pâinile şi hrăneşte în chip minunat mari mulţimi de oameni; dar este ceea ce Dumnezeu face mereu, prefăcând puţinul grâu semănat în pământ în grâul cel mult, în stare să hrănească pe toţi locuitorii planetei. Hristos vindecă mulţimi de bolnavi; dar posibilitatea vindecării e înscrisă în organismul însuşi al omului, prin acea energie recuperatoare (vis medicatrix naturae) şi care provine de fapt tot de la Dumnezeu.

Prin minunile Sale, Mântuitorul concentrează pentru oameni ceea ce Creatorul a făcut deja și face mereu la scară mare, prin actul creației și al providenței. Însă Hristos Domnul săvârşeşte şi minuni care nu-şi mai au corespondentul în vechea creaţie, ci ţin de noua creaţie. Aşa au fost învierile din morţi. Şi, mai ales, aşa a fost Învierea Sa din morţi şi Înălţarea la ceruri, adică preamărirea Sa, prefigurată de o altă mare minune, Schimbarea la Faţă. O tăietură la deget se vindecă singură. Dar vechii creaţii, redusă la puterile sale, îi este străină revenirea la viaţă a unui cadavru. Învierile din morţi sunt astfel anticipări şi semne profetice ale marii minuni a Învierii lui Hristos şi, prin El, ale învierii noastre a tuturor la viaţa cea veşnică.

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

sursa: http://actualmm.ro