Predică la Duminica a 20-a după Rusalii

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiți frați și surori întru Domnul,

nu știu câți dintre dumneavoastră ați înțeles că Sfânta Scriptură este un ocean de lumină dumnezeiască, în care, scufundându-ne, cu smerenie și cu atenție, nu ne asfixiem ci, dimpotrivă, ne umplem de o rațiune pline de lumină, de o iluminatoare înțelegere și bucurie, care ne umplu din destul.

Și că ea, Scriptura, trebuie să fie preocuparea noastră zilnică, la care fiecare Evanghelie duminicală ne îmbie.

Însă nu Scriptura ca literă, pe care să o memorăm și cu care să ne împăunăm tot timpul, ci Scriptura ca gândire și simțire care ne schimbă, ca realitate care a devenit una cu noi.

Și, în Biserica lui Dumnezeu, Scriptura a devenit și imn, și icoană, și mod de viață, fără a pierde ceva din substanța ei, pentru că ea a devenit tradiție actualizată, adică aprofundare continuă, cu evlavie, a înțelesurilor ei dumnezeiești.

Scriptura, ea însăși revelare a lui Dumnezeu față de oameni sfinți și păstrată tradițional, e continuu reactualizată ori de câte ori gândurile, simțirile și faptele ei devin faptele, simțirile și gândurile noastre.

Însă Biserica are un ritm scriptural înscris în modul ei liturgic de existență. Fiecare slujbă a noastră are mireasma încântătoare a Scripturii și a Tradiției pentru că slujbele sunt cugetări la și în cadrul Tradiției ale unora dintre marii oameni duhovnicești ai Bisericii.

Și noi cinstim și iubim Scriptura ca pe locul de întâlnire incalculabil de vast, de profund și de actual în care ne aducem aminte de Sfinții Bisericii, de viețile lor, de moartea cu care s-au născut în Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că Scriptura e o deschidere permanentă spre toți cei care au citit-o, au trăit-o și s-au sfințit prin ea într-un mod autentic, ortodox.

Sfinții Părinți ai Bisericii au tradus și comentat Scriptura fără să o despartă de viața Bisericii și fără să o considere o carte din trecut. Pentru ei ea era cartea lor de căpătâi și deplin actuală.

Însă când o înțelegeau prin trăirea lor duhovnicească o vedeau ca având ramificații în fiecare latură a vieții eclesiale. Plecând de la un verset anume ajungeau să vorbească despre o realitate din vremea lor cu foarte multă ușurință, pentru că considerau că problemele Scripturii sunt mereu problemele epocii.

Și problemele epocii sunt parte integrantă din problematica tradițională a Bisericii, la care Biserica, printr-un reprezentat sau altul, după voia și luminarea lui Dumnezeu, se pronunță despre ele.

Cum să vorbim, așadar, despre Scriptură, fără comentatorii sfinți ai Scripturii? Însă, pe de altă parte, cum să identificăm epoca noastră cu o altă epocă, când problemele noastre au și reliefări unice, proprii vremii în care trăim.

Nu putem să reînviem viața Imperiului Roman în secolul al 21-lea, după cum nici nu putem introduce avionul sau computerul în cotidianitatea Constantinopolului Sfântului Ioan Gură de Aur.

Fapt pentru care, atunci când înțelegem Scriptura, trebuie să vedem tradiția interpretării ei dinspre prezent spre trecut, încercând să înțelegem că Scriptura nu s-a scris azi…ci cu mult în urmă.

Și coborârea în oceanul Scripturii înseamnă coborârea, deopotrivă, prin asceză și prin cunoaștere detaliată a ei, la cât putem să cuprindem din ea.

Cunoaștere, care nu e niciodată bătută în cuie, ci e mereu maleabilă, într-o continuă aprofundare, vedere și mai luminoasă a adevărurilor ei.

Citim Evanghelia zilei [Lc. 7, 11-16] și în litere și iconic și imnografic și ascetic în Biserică. Toate aceste citiri se completează reciproc și ne dau să inspirăm/să tragem în piept, profunda frumusețe a aerului evenimentului evanghelic pe care îl reactualizăm.

Iar dacă în icoană o vedem pe văduva din Nain în roșu, căzând la picioarele Domnului, vedem dragostea care se roagă.

E dragostea Bisericii față de fiii ei.

E conștiința fiecăruia dintre noi, care cere, prin lacrimi, învierea din moartea patimilor.

Iar dacă fiul ei, în giulgiu, se ridică din morți și privește spre Domnul, înseamnă că orice zi a vieții noastre trebuie să fie o privire spre Stăpânul nostru, o privire continuă care să ne scoată din orbirea păcatului.

Dacă am privi cuvios în fiecare zi am vedea foarte multe lucruri incredibil de frumoase în oameni, în lucruri, în cărți, în noi…

Pentru că această cuviință a privirii naște frumusețea.

Însă fuga de lumea noastră nu înseamnă a nu privi, a nu simți, a nu înțelege binele și răul lumii noastre, ci a nu socoti mai presus pe cele văzute în schimbul/ în detrimentul celor nevăzute.

Pentru că asta e înțelegerea: să pleci de la ce se vede spre ce nu văd toți, fără multă curățire de patimi și cunoaștere iluminatoare.

Însă scufundarea cu mintea și cu inima în textele Tradiției, în simțirea Bisericii, în modul de a vedea al Ortodoxiei se face plecând de la pierderea timpului cu cititul, cu rugăciunea, cu comentariul, cu traducerea, cu introducerea lor în modul nostru de a ne mișca și de a fi.

Ortodoxia e calea sfințeniei cotidiene, a acelei uimitoare și imbatabile concentrări doar spre cele care ne imprimă de har pentru veșnicie.

Acesta e motivul pentru care ea nu poate fi trăită la fără frecvență. Nu poți să citești o carte sfântă azi și peste trei luni, să te rogi azi și la Paști, să faci numai în anumite momente ale vieții niște metanii, niște post, niște încercări de înțelegere.

Ea e ceva continuu sau nu e deloc.

Motiv pentru care înțeleg reticența, rușinea, stinghereala multora de a vorbi despre sufletul lor, despre probleme teologice, despre probleme capitale într-un cuvânt. Pentru că acestea nu sunt probleme cotidiene ci ultraspeciale.

Însă, pentru un om duhovnicesc, păcatele lui, citirea Scripturii, metaniile, rugăciunile, ce trebuie să spovedească, traducerile, întâlnirile, viața lui, munca lui, familia lui, comunitatea lui sunt probleme comune, care se întrepătrund cu alte o mie de probleme culturale, filosofice, economice, politice…

Și așa vedem/ înțelegem efortul duhovnicesc al ortodocșilor trezvitori/ atenți/ coerenți cu viața lor la tot ce trăiesc ei și întreaga lume.

De unde atâta forță și timp? E o întrebare falsă! Pentru că trăim cât putem, pe măsura programului nostru…dar fiind mereu deschiși spre tot ce înseamnă înțelegere, cunoaștere, experiență.

Și deschiderea, deschiderea aceasta ortodoxă spre tot ce e de cercetat pleacă de la faptul că Scriptura, Tradiția, Biserica sunt văzute ca medii deschise, care te pun în relație cu Dumnezeu în mod continuu și nu ca feliile de pepene, disparate, ale aceleiași realități.

Să privim, deci, prin lucruri dincolo de lucruri!

Căci mintea luminată de har e străvăzătoare, trece ca un laser prin toate, fără să strice nimic, pentru ca să unească pe toate în sine, în relație cu Dumnezeu.

Și când înțelegi iconomia lui Dumnezeu cu lumea, dragostea cu care ne iubește Dumnezeu, nu mai plângi! Nu mai plângi copilărește, ci duhovnicește!

Pentru că de păcatele noastre trebuie să ne pară rău și să plângem…dar nu trebuie să plângem pentru imaginea publică mototolită, pentru nefericiri trecătoare, pentru durerile care survin în urma păcatelor noastre.

Căci plânsul bun ne umple de har, pe când plânsul păcătos ne umple de disperare și de tristețe. Iar pocăința, dorința îndreptării, e durerea/ plânsul/ revenirea la bine.

Și de fiecare dată când ne venim în fire, în normalitate, înviem ca fiul văduvei din Nain. Ne trezim la o nouă viață. Și această minune trebuie să ne bucure cel mai mult dintre toate, pentru că ea e bucuria prin care noi suntem vii. Amin!

sursa: http://www.teologiepentruazi.ro