Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica a fost român de neam
şi era din părţile Ardealului. S-a născut din părinţi cucernici şi
iubitori de Dumnezeu, în anul 1730, într-o familie evlavioasă din
Săliştea Sibiului. Încă din fragedă vârstă, fiind plin de râvnă pentru
Dumnezeu, dorea să vieţuiască după rânduiala călugărească a Părinţilor
din Sfântul Munte Athos. Dar, din pricina prigoanei din Ardeal împotriva
Ortodoxiei şi a monahismului, la vârsta de 19 ani a trecut în Ţara
Românească. Bunul Dumnezeu a ascultat glasul inimii lui, căci,
aflându-se în Bucureşti un mitropolit grec, tânărul Gheorghe s-a dus la
el şi i-a cerut să-i fie ucenic, şi învoindu-se mitropolitul, l-a
primit; iar după ce mitropolitul şi-a isprăvit treburile în Bucureşti,
l-a luat cu sine la Constantinopol. Tânărul Gheorghe a rămas la
Constantinopol, în ascultare faţă de mitropolit, trei ani, după care a
plecat în Sfântul Munte cu binecuvântarea lui.
Ajuns în grădina
Maicii Domnului, a intrat în obştea Sfintei Mânăstiri Vatoped, unde a
fost făcut rasofor, apoi a fost hirotonit diacon. Căutând un părinte
duhovnicesc, l-a întâlnit prin rânduială dumnezeiască, pe Cuviosul
Paisie, cu care s-a retras în singurătate, îndeletnicindu-se cu
rugăciunea, citirea şi traducerea sfintelor cărţi. Nu după multă vreme,
la Schitul Sfântul Ilie şi în jurul Cuviosului Paisie s-a adunat mulţime
de fraţi. În acest schit, Cuviosul Gheorghe a primit chipul îngeresc
din mâinile fericitului Paisie şi tot aici a fost hirotonit preot. Dar,
pe de o parte, înmulţindu-se obştea şi schitul devenind neîncăpător,
iar, pe de altă parte, fiind împovărat de birul turcesc, stareţul Paisie
a hotărât să plece din Sfântul Munte. Astfel, împreună cu ucenicii săi,
a mers mai întâi la Schitul Vărzăreşti din Vrancea, apoi în Moldova,
unde s-au aşezat pe rând la mânăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ.
Chemarea
lui Dumnezeu a aprins iarăşi inima Cuviosului Gheorghe şi râvnind după
viaţa sihăstrească, a luat binecuvântare de la Cuviosul Paisie să se
întoarcă în Sfântul Munte. Ajuns însă în Bucureşti, s-a oprit la un
oarecare călugăr îmbunătăţit, pe nume Macarie, zis Dascălul, care era
foarte apropiat lui Grigorie al II-lea, mitropolitul Ţării Româneşti
(1760-1787). Luându-l pe Cuviosul Gheorghe, Macarie Dascălul l-a
înfăţişat înaintea mitropolitului, care, ascultându-l şi văzând darurile
cu care era împodobit, i-a cerut să nu mai plece în Athos, ci să rămână
în Ţara Românească pentru a întemeia obşte de călugări, după cum făcuse
şi Cuviosul Paisie în Moldova. La început, Cuviosul Gheorghe s-a
apărat, zicând că nu este vrednic pentru o lucrare ca aceasta; dar,
adormind cu mâhnire în suflet, l-a văzut în vis pe Sfântul Ierarh
Nicolae, care i-a spus că trebuie să rămână în Ţara Românească, pentru
a-i curăţi cinstitul său locaş de fiarele sălbatice. Trezindu-se,
Cuviosul Gheorghe l-a întrebat îndată pe prietenul său, Macarie, dacă
ştie vreo mânăstire cu hramul Sfântului Nicolae. Acela i-a spus că în
ostrovul Cernicăi este una, dar că e în paragină şi plină de fiare
sălbatice şi de târâtoare.
Pătruns de o bucurie negrăită, Cuviosul
Gheorghe a cerut să fie dus în ostrovul Cernicăi. Ajungând aici, a
trebuit să-şi croiască singur cărare, tăind cu toporaşul mărăcinii. Când
a intrat în biserică, Cuviosul a văzut în Sfântul Altar un şarpe mare
încolăcit lângă Sfânta Masă, căruia i-a zis cu blândeţe: „Puiul tatii,
până acum ai locuit tu aici, iar acum să mi te duci, că avem să locuim
noi”, iar fiara s-a supus îndată şi s-a dus.
Mult s-a ostenit
Cuviosul aici, curăţind cu mâinile sale mărăcinii şi punând toate în
bună rânduială. Mari au fost şi luptele împotriva viclenilor diavoli,
care îl atacau neîncetat, până când Dumnezeu i-a trimis ajutor din toate
părţile, aşa încât obştea a ajuns să numere peste o sută de fraţi.
Totodată, i-au venit în ajutor şi boierii din împrejurimi, care au
sprijinit mânăstirea cu cele necesare traiului. Când obştea s-a
înmulţit, Cuviosul a primit în ascultarea sa şi Mânăstirea Căldăruşani,
unde a dus călugări de la Cernica. Atât de mult sporeau părinţii
împreună cu stareţul lor, încât însuşi domnitorul Ţării Româneşti,
Nicolae Mavrogheni (1786-1790), aflând de viaţa lor aleasă, a vizitat
sfânta mânăstire şi, fiind mişcat de cele auzite şi văzute, i-a
răsplătit cu multe binefaceri.
Nenumărate au fost nevoinţele şi
ostenelile Cuviosului Gheorghe, pentru care a fost cinstit şi iubit atât
de călugări, cât şi de boieri şi de poporul credincios. Cu
înţelepciunea şi dulceaţa cuvintelor sale, izvorâte din taina rugăciunii
neîncetate, adăpa sufletele cele însetate după Dumnezeu, iar cu harul
Duhului Sfânt ştia să trezească conştiinţele din somnul păcatului şi să
le aducă la dorirea cea dumnezeiască. Astfel, vestea faptelor sale
pustniceşti a ajuns departe de mânăstirea sa şi a adunat în jurul său
mulţime de fraţi doritori după vieţuirea îngerească, printre care se
număra şi Sfântul Ierarh Calinic, vrednicul său urmaş întru nevoinţe şi
la stăreţia acestei Sfinte Mânăstiri.
După ce a vieţuit multă
vreme cu ucenicii săi, pe care i-a îndrumat la ascultare şi la
statornicie în viaţa călugărească, Cuviosul, cunoscându-şi dinainte
vremea adormirii sale, a chemat la sine pe părinţi şi pe fraţi, pe care
i-a îndemnat să urmeze întotdeauna calea smereniei, alungând cu
rugăciunea orice cârtire şi nemulţumire. I-a sfătuit, apoi, să păzească
dragostea unii către alţii şi să nu se lase biruiţi de slava deşartă,
ştiind că nimic nu va apropia mai mult pe călugăr de Dumnezeu decât
smerenia, ascultarea şi sfintele slujbe ale Bisericii.
Astfel
vieţuind şi învăţând, Cuviosul Gheorghe de la Cernica s-a mutat la
Domnul în anul 1806, în ziua de 3 decembrie, fiind cinstit de toţi ca un
mare nevoitor şi părinte duhovnicesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!