Lupta cu slava deşartă

 

SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL

Slava deşartă este irosire a ostenelilor, pierdere a sudorilor vărsate în nevoinţă, răpire a comorii sufletului. Furnică în aria vieţii, care, deşi e mică, este pururea gata să ne răpească ostenelile şi roadele nevoinţelor noastre.

Slava deşartă de toate se lipeşte: mă slăvesc în deşert când postesc, dar când dezleg postul ca să-mi ascund de oameni înfrânarea iarăşi mă slăvesc în deşert, socotindu-mă înţelept; sunt biruit de slava deşartă când mă îmbrac în haine bune, dar şi în haine proaste îmbrăcându-mă tot mă slăvesc în deşert; dacă încep să vorbesc, sunt biruit de slava deşartă, dar dacă tac, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum ai arunca-o, cade întotdeauna cu ghimpii în sus.

Omul ce se slăveşte în deşert este închinător la idoli. El crede că îl cinsteşte pe Dumnezeu, însă de fapt nu face placul Lui, ci pe al oamenilor.

Orice om căruia îi place să arate lucrarea sa se slăveşte în deşert. Postirea celui ce se slăveşte în deşert rămâne fără plată şi rugăciunea lui e neroditoare, fiindcă el le face pe amândouă pentru lauda omenească.

Nevoitorul ce se slăveşte în deşert îşi face singur îndoit necaz, fiindcă trupul şi-l chinuie, iar plată nu primeşte.

Domnul ascunde adeseori de ochii noştri virtuţile pe care le-am dobândit, iar omul care ne laudă sau, mai bine zis, ne linguşeşte prin laudă ne deschide ochii, şi îndată ce aceştia s-au deschis piere bogăţia virtuţilor.

Linguşitorul e slugă a dracilor, călăuzitor al trufiei, nimicitor al umilinţei, pierzător al virtuţilor, care abate de la calea adevărată. Cei ce vă fericesc pe voi vă rătăcesc pe voi şi cărarea picioarelor voastre o tulbură, zice Prorocul (v. Is. 3,12).

Am văzut oameni care plângeau aprinzându-se de mânie când erau lăudaţi şi, cum se întâmplă în negoţ, dând o patimă pe alta.

Mare lucru este a lepăda de la sufletul tău lauda omenească, dar şi mai mare este a lepăda de la tine lauda drăcească.

Smerit-cugetător nu este cel ce se ocărăşte pe sine însuşi (pentru că cine nu va îndura ocară de la sineşi?), ci cel care, fiind ocărât de altcineva, nu îşi împuţinează dragostea faţă de el.

Când dracul slavei deşarte vede că nevoitorul a dobândit măcar puţină smerenie a inimii, îndată îl împinge să plece în lume, zicând: „Du-te să mântuieşti sufletele ce pier!"

Slava deşartă îi împinge pe uşuratici să se îmbrace în smerenie când sunt alţii de faţă şi să arate evlavie prin fapte, prin înfăţişare şi prin felul de a vorbi; la masă îi face să se înfrâneze în chip vădit; la cântarea de psalmi îi face râvnitori pe cei leneşi şi viersuitori pe cei fără glas.

Slava deşartă îi face mândri pe cei cărora li se dă întâietate, iar în cei dispreţuiţi seamănă pomenirea răului.

Slava deşartă se altoieşte cu mare uşurinţă pe darurile fireşti şi prin aceasta îi aruncă în pierzare adeseori pe nefericiţii săi robi.

Odată am văzut cum dracul slavei deşarte l-a alungat pe fratele său, duhul întărâtării. Un frate s-a mâniat pe altul, dar au venit nişte mireni şi s-a potolit îndată, vânzându-se slavei deşarte, fiindcă nu putea să slujească acestor doi stăpâni în acelaşi timp.

Cel care s-a făcut rob al slavei deşarte duce două vieţi: una pe dina¬fară, cealaltă prin felul gândurilor şi simţămintelor; una în sinea sa, cealaltă în faţa oamenilor.

Cel ce a pregustat slava cerească dispreţuieşte, fireşte, orice slavă pământească, şim-aş mira dacă cineva ar dispreţui-o pe cea din urmă fără să fi gustat-o pe cea dintâi.

Am văzut cum unii au început lucrarea duhovnicească din slavă deşartă, însă apoi, schimbându-şi aşe¬zarea lăuntrică, au încununat în chip vrednic de laudă începutul vrednic de osândă.

Cine se îngâmfă cu darurile fireşti, cum ar fi agerimea minţii, uşurinţa înţelegerii, iscusinţa de a citi, repeziciunea gândirii şi alte însuşiri de felul acesta, primite fără osteneală, nu va primi vreodată bunătăţile mai presus de fire, fiindcă cel necredincios în puţine va fi necredincios şi în multe, din pricina slavei sale deşarte (v. Lc. 16,10).

Cine cere de la Dumnezeu daruri pentru ostenelile sale, acela pe temelie primejdioasă se întăreşte. Dimpotrivă, cine se vede pururea dator înaintea lui Dumnezeu, acela, mai presus de aşteptările sale, se vede deodată îmbogăţit cu bogăţia cerească.

Să nu asculţi când slava deşartă te va învăţa să-ţi vesteşti virtuţile spre „folosul" ascultătorilor, pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26). Nimic nu aduce atâta folos aproapelui ca purtarea şi vorbirea smerită şi neprefăcută. Aşa le vom da imbold şi altora să nu se îngâmfe şi ce poate fi mai folositor decât aceasta?

Laudele înalţă şi îngâmfă sufletul, iar când sufletul se îngâmfă îl cuprin¬de trufia, îl suie până la Ceruri şi îl pogoară până în adânc.

Spurcata slavă deşartă ne învaţă să luăm înfăţişarea virtuţii, pe care n-o avem, ducând la amăgirea celor din jur şi strâmbând cuvântul Mântuitorului: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt 5,16).

Atunci când lăudătorii sau, mai bine zis, linguşitorii noştri vor începe să ne laude, să ne amintim în grabă mulţimea păcatelor noastre (şi Judecata lui Dumnezeu, care nu este ca cea omenească), şi vom vedea că suntem nevrednici de ceea ce se spune ori se face în cinstea noastră.

Cei cu inimă simplă nu se otrăvesc foarte uşor cu slava deşartă, fiindcă aceasta este pierdere a simplităţii şi vieţuire prefăcută.

Adeseori se întâmplă ca viermele, ajungând la deplinătatea vârstei, să capete aripi şi să zboare la înălţime: şi slava deşartă, prinzând puteri, dă naştere trufiei, care este începătoarea şi săvârşitoarea tuturor răutăţilor.

Începutul nimicirii slavei deşarte este păzirea gurii şi iubirea necinstirii, mijlocul ei este tăierea tuturor gândurilor prin care momeşte slava deşar¬tă, iar sfârşitul (dacă se poate vorbi de sfârşitul adâncului) este a face fără tulburare în faţa altora ceea ce slujeşte spre necinstirea ta.

Am văzut un ucenic neiscusit care în faţa unora se lăuda cu virtuţile învăţătorului său şi, crezând că dobândeşte slavă din virtutea străină, a dobândit în locul acesteia numai necinstire, pentru că toţi i-au spus: „Dar cum se face că pomul bun a odrăslit o ramură netrebnică?"

Slavei deşarte îi place să se arate cu pompă, în şaua multei vorbiri, iar tăcerea gurii o nimiceşte.

Cei care se supun dracului slavei deşarte păţesc mişcări nepotrivite ale poftei atunci când scăpând pentru o vreme de gândurile cur viei, încep să creadă lucruri mari despre ei înşişi. Mişcările desfrânate ce se stârnesc din această pricină îi fac să vadă slava deşartă ce se ascunde în adâncul inimii lor şi îi învaţă să nu mai pună acea stare de curăţie a inimii care i se întâmplă uneori pe seama propriei osârdii şi silinţe, ci să urmeze cuvântului apostolesc: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit (v. I Cor. 4,7) în dar fie nemijlocit de la Dumnezeu, fie cu ajutorul altora şi prin rugăciunile lor?"

Tăcerea şi liniştirea sunt vrăjmaşii slavei deşarte, dar dacă te afli în obşte îndură necinstirile.

Cea mai mare slavă deşartă este atunci când omul, nevăzând alături pe nimeni care să-l poată lăuda. chiar şi în singurătate face faptele slavei deşarte iar semnul desăvârşitei neslăviri în deşert este ca nici în faţa altora să nu te laşi furat de gândul slăvitor în deşert.

 

SFINŢII PĂRINŢI DESPRE SLAVA DEŞARTĂ
Sfinţii Părinţi
Antologare şi traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas
EDITURA DE SUFLET Bucureşti