Icoana e scrierea lui Dumnezeu

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Sărbătoarea de astăzi e trecută în calendar sub numele de „Duminica Ortodoxiei” şi a fost aşezată în ziua de 11 martie 843, adică acum 1. 154 de ani, când în Biserica Răsăritului a fost reaşezată închinarea la sfintele icoane. Cuvântul „ortodoxie” înseamnă „dreaptă mărire”, „dreaptă credinţă”, „dreaptă închinare” lui Dumnezeu. De ce „dreaptă”? Pentru că poate fi şi una strâmbă. E bine să ştiţi că oamenii, în general, se împart în credincioşi şi necredincioşi. Lăsându-i la o parte pe necredincioşi, cei credincioşi se împart, la rândul lor, în două categorii: binecredincioşi şi răucredincioşi. Binecredincioşii sau ortodocşii sunt aceia care păstrează, fără nici o ştirbire sau adăugire, credinţa cea dreaptă, aşa cum le-a fost ea lăsată de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cum li s-a transmis de-a lungul secolelor prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi; sunt aceia care se împărtăşesc de harul Sfântului Duh prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii şi a căror închinare este expresia dreptei lor credinţe. Răucredincioşii sunt aceia care, deşi se pretind şi se mărturisesc creştini, au strâmbat adevărurile de credinţă şi practică o falsă închinare, pe potriva rătăcirii lor.

Răucredincioşii s-au ivit chiar din primele vremuri creştine, dar ei s-au osebit mai ales în secolul al VIII-lea, când împăratul Leon al III-lea Isaurul, deşi creştin, a pornit lupta împotriva icoanelor. Această luptă s-a prelungit şi sub urmaşii săi şi a durat aproape o sută douăzeci de ani, în care timp sute şi mii de icoane au fost smulse de prin biserici şi din casele oamenilor, sfărâmate cu toporul sau arse în pieţele publice, iar cei ce le apărau, adevăraţi martiri ai dreptei credinţe, au fost arestaţi, schingiuiţi, arşi de vii sau omorâţi cu sabia.

Prigonitorii icoanelor pretindeau că, de vreme ce Dumnezeu e duh şi nu poate fi văzut, El nu poate să fie nici zugrăvit; drept urmare, spuneau ei, închinarea la icoane înseamnă închinare la idoli. Apărătorii icoanelor însă deschideau mai întâi Sfânta Evanghelie după Ioan, la capitolul 14: „Filip i-a zis [lui Iisus]: Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de-ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu m-ai cunoscut? Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”. Aşadar, Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut prin Fiul Său, Care a devenit om prin întrupare şi S-a arătat ca un om, având chip omenesc. Or, „icoana” e un cuvânt grecesc care înseamnă „chip”, „imagine”, „portret”, „înfăţişare vizibilă”. Un chip omenesc poate fi zugrăvit. Prin urmare, dacă Fiul e chipul Tatălui, icoana e chipul Fiului şi, prin aceasta, chip văzut al lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu, în felul acesta, poate fi zugrăvit în icoană, cu atât mai mult Maica Domnului şi sfinţii Săi.

Părinţii Bisericii ne învaţă că, cinstind o icoană, noi nu ne închinăm materiei din ea, adică lemnului sau vopselelor, ci persoanei care stă în spatele ei şi pe care ea o înfăţişează, aşa după cum fotografia cuiva care îţi este drag e preţioasă nu prin hârtie, ramă sau chimicale, ci prin persoana pe care ea o reprezintă. Icoana devine sfântă atât prin sfinţenia chipului dintr-însa, cât şi prin sfinţirea pe care i-o face preotul, cu puterea Duhului Sfânt. În anumite cazuri binecuvântate de Dumnezeu, o icoană împrumută atâta sfinţenie de la sfântul sau sfânta din spatele ei încât devine făcătoare de minuni.

Acestea, iubiţii mei, sunt principalele temeiuri ale credinţei noastre în cinstirea icoanelor. Ele au fost consfinţite de către Sinodul al VII-lea Ecumenic şi devenite obligatorii pentru viaţa noastră creştină. Luptele împotriva icoanelor au luat sfârşit de abia în anul 843, sub împărăteasa Teodora, când s-a şi hotărât ca Duminica întâia din Postul Mare să fie numită „Duminica Ortodoxiei”, adică „Duminica dreptei credinţe”.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Cred că nu este casă de creştin ortodox în care să nu se afle una sau mai multe icoane. E bine ca acestea să fie procurate prin magazinele noastre bisericeşti, prin mânăstiri, protopopiate sau parohii, iar nu de prin pieţe şi târguri, unde se vând falsuri sau produse neortodoxe. Când cineva nu ştie să facă deosebirea între icoana religioasă şi tabloul religios, să ceară sfatul preotului, căci acesta, la rândul său, ştie ce anume trebuie să sfinţească şi ce nu. Icoana din casă e sfinţenia casei, semnul prezenţei lui Dumnezeu, martorul văzut al faptelor noastre de fiecare zi. În faţa ei ne spunem rugăciunile încă de când suntem copii şi chipul ei îl purtăm în amintire de-a lungul unei vieţi. Gândul omului nu se poate vedea; dar dacă omul şi-l aşterne în scris pe o hârtie, el devine văzut. Dacă scrierea este icoana gândului, icoana e scrierea lui Dumnezeu. Iată de ce, de-a lungul veacurilor, mai ales în vremurile când oamenii nu ştiau carte, icoanele erau adevărate cărţi în care ei citeau învăţătura Domnului, hrănindu-şi din ele credinţa şi evlavia.

Cele mai multe icoane se află în biserică, după o anumită rânduială hotărâtă de Sfinţii Părinţi. Fie că se află zugrăvite pe pereţi, fie că se înalţă pe tâmpla altarului, ele sunt acolo nu numai pentru a înfrumuseţa locaşul, cât şi pentru ca, împreună cu noi, să participe la actul liturgic. Noi îi rugăm pe sfinţii din icoane, iar aceştia, la rândul lor, se roagă pentru noi şi împreună cu noi. Dacă noi, cei de jos, suntem Biserica luptătoare, ei, cei de sus, reprezintă Biserica triumfătoare, amândouă alcătuind una singură, într-un singur Domn, într-o singură Credinţă, într-un singur Botez. Ce poate fi oare mai minunat decât să ne aflăm laolaltă cu sfinţii lui Dumnezeu în însuşi Dumnezeu?

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Dacă o biserică, văzută din lăuntru, e purtătoare de icoane, văzută din afară ni se arată ea însăşi ca o icoană, ca un chip al casei lui Dumnezeu. Aşa cum icoana din casă este o mărturie a prezenţei lui Dumnezeu în familie, tot astfel biserica unei parohii este semnul văzut al prezenţei lui Dumnezeu într-o familie creştină mai mare, fie la sat, fie la oraş. În fapt, biserica e nu numai o trebuinţă, ci şi mărturia obştească a enoriaşilor, pentru a cărei fiinţare ei nu precupeţesc nici o jertfă. Iată de ce prima grijă a enoriaşilor este să-şi construiască o biserică, dacă nu o au, sau s-o repare, s-o picteze, s-o prenoiască pe aceea pe care o au. În cuprinsul Arhiepiscopiei noastre există acum nu mai puţin de 52 de şantiere parohiale şi mânăstireşti, în care se construiesc sau se prenoiesc biserici. Pentru a vedea cât de mari sunt jertfele noastre, e de-ajuns să vă spun că în decursul anului trecut, 1996, toate aceste şantiere au primit de la stat aproape o jumătate de miliard de lei, în timp ce credincioşii noştri, din sărăcia şi mărinimia lor, au dăruit aproape patru miliarde, adică de opt ori mai mult. Pe lângă contribuţiile directe, locale, există şi o formă organizată mai generală, hotărâtă cu mult timp înainte de către Sfântul Sinod pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română: Fondul Central Misionar, care se alimentează prin colecta ce se face în toate bisericile, o dată pe an, anume în Duminica Ortodoxiei. Vă amintiţi că parohiile şi protopopiatele noastre au fost de fiecare dată la datorie, cu rezultate dintre cele mai bune.

De data aceasta, iubiţii mei, doresc să vă fac cunoscut că mai există un locaş de închinăciune care are nevoie de sprijinul nostru, al tuturor: este vorba de Catedrala noastră arhiepiscopală din Cluj-Napoca, primul şi cel mai important monument de artă românească din această zonă a Transilvaniei. Operă a vrednicului de pomenire Nicolae Ivan, întâiul episcop al Clujului, începută în 1923 şi sfinţită după zece ani, la 5 noiembrie 1933, ea este, totuşi, o lucrare neterminată. Ctitorul ei nu a mai apucat să construiască cele patru turnuri mai mici prevăzute să încadreze turnul cel mare şi nici să finiseze o seamă de alte lucrări. De atunci au trecut peste şaizeci de ani, timpul şi-a spus şi el cuvântul, acoperişul s-a degradat în mai multe locuri, apa a început să pătrundă prin zidărie, instalaţia de încălzire nu mai funcţionează de foarte mulţi ani, pereţii interiori au nevoie de o pictură demnă de măreţia arhitecturală a monumentului. Iată de ce, după o îndelungată chibzuinţă, printr-o recentă încheiere a Consiliului Eparhial şi a Adunării Eparhiale, am hotărât ca în chiar primăvara acestui an să începem lucrările de completare, reparaţii, prenoire şi pictare a Catedralei. Ştim că vremurile sunt grele, dar nu ne lipseşte încrederea în Dumnezeu şi în spiritul de jertfă al credincioşilor noştri. Toate disponibilităţile bugetare ale acestui an au căpătat această destinaţie. Nu ştim cu cât ne vor ajuta Guvernul, Primăria sau bunăvoinţa unor firme comerciale; unele din acestea ne sprijină, deocamdată, în lucrările de proiectare.

Avem nevoie însă şi de sprijinul vostru, al tuturor, avem nevoie de reunirea tuturor eforturilor pentru ca noi, cei de astăzi, să putem termina şi desăvârşi ceea ce n-au apucat să facă cei de ieri. Dacă biserica locală e mândria satului sau a cartierului, Catedrala centrală este mândria noastră, a tuturor, a celor ce alcătuim Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului.

Iubiţii mei, Sfântul nostru Sinod mi-a ascultat rugămintea şi a admis ca în anul acesta colecta din Duminica Ortodoxiei să nu mai fie destinată Fondului Central Misionar de la Patriarhie, ci direct Centrului nostru Eparhial de la Cluj, exclusiv pentru lucrările de la Catedrală. Aşa se explică şi faptul că această Scrisoare Pastorală vă este adresată direct de către Chiriarhul vostru, cu apelul şi rugămintea de a vă da obolul pentru această măreaţă operă ortodoxă şi românească. Ştiu că nu sunteţi bogaţi, dar ştiu că sunteţi generoşi. Aţi dovedit-o de fiecare dată, pentru Fondul Central Misionar, aţi dovedit-o acum un an, în urma inundaţiilor, o veţi dovedi şi acum. Cei ce nu sunteţi pregătiţi pentru astăzi o puteţi face în Duminica viitoare.

Multumindu-vă din toată inima şi încredinţându-vă că vă am pururea în rugăciunile mele, chem binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni.

Scrisoare Pastorală la Duminica Ortodoxiei, 1997.

Valeriu Anania
Cartea deschisă a Împărăţiei
O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni.
*
De la Betleemul Naşterii la Ierusalimul Învierii
Scrisori pastorale