Omul, dacă calcă canonul, e vinovat, dar există şi situaţia în care omul nu poate să-şi împlinească canonul. De pildă, au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria şi au primit acolo canon să mănânce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mâncat de dulce în post, nu ştiu când. Dar, ce se întâmplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănânci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănânci, zamă poţi!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi, bineânţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea!”. Şi bineânţeles că eu am fost mai larg decât cei de la Sihăstria şi le-am spus: „Mâncaţi cum se cade. Mâncaţi cu ulei, dar mâncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi cucuruzul”.
Daţi un canon pentru pierderea fecioriei?
Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învaţă Biserica în chestiunea aceasta?
Personal.
Dragă, mai întâi de toate canonul e necazul care vine după asta şi frământarea de conştiinţă. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineânţeles dacă omul mărturiseşte, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt, în Comentariul la Epistola II către Corinteni, în care spune: „Pe mine nu mă interesează anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai aşteptăm să treacă anii, şi dacă nu s-a vindecat, ce folos că au trecut anii?”. Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să ştiţi că păcatele nu trebuie categorisite după un şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cândva un cetăţean din părţile Făgăraşului, şi zice către mine: „Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot”. Şi eu când am auzit aşa, am zis: „Bine, dar ai putea totuşi să-l spui?” Şi a spus: „Da părinte, că îl ştie tot satul”. Şi să ştiţi că a fost ceva grav, într-adevăr grav: „Părinte, eu am omorât pe un fiu al meu”. Într-o împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soţia lui, copilul a intrat între ei – nici nu am mai întrebat: şi cum l-ai lovit? L-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul nouă ani de închisoare. Şi m-am gândit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el – în gândul meu am zis: îl las să se împărtăşească, am zis eu în gând dar nu i-am spus nimic: „La biserică mergi?” Zice: „Nu, părinte”. Şi asta o ştie tot satul, probabil. „Te rogi dimineaţa şi seara?” „Nu mă prea rog”. „Posteşti?” „Nu!” Şi am zis: „Acestea care le faci tu acum sunt mai mari decât acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi”. Aşa că lucrurile nu pot fi gândite numai aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.
Eu nu aplic niciodată canoanele Bisericii întocmai. Pentru desfrânare să dau 5–7 ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, pentru adulter să dau 14 ani. Nu. Pentru că m-am orientat după opinia Părintelui Dumitru Stăniloae, exprimată în Dogmatica, în legătură cu spovedania, unde spune că el ar recomanda ca preoţii să nu dea mai mult de 3 ani oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Şi atunci eu m-am ţinut de asta. Pentru păcatele cele mai mari dau 3 ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie. De exemplu: pentru avort, pentru ucidere aş da 3 ani. Dar, în cazul acesta, omul ar trebui să fie angajat în cele ale credinţei.
Îmi spunea cineva că citeşte în fiecare zi o Psaltire în patru ceasuri. Păi zic: faci exerciţii de citire. Asta nu înseamnă că te rogi. Hocus pocus preparatus. Asta nu-i rugăciune. Nu trebuie să fii asuprit de propriile tale rugăciuni, ci trebuie să-ţi rânduieşti lucrurile în aşa fel încât să faci faţă şi la celelalte îndatoriri pe care le ai.
Nu am pretenţia să se roage omul ore întregi, că nu are vreme. Două categorii de oameni au vreme: pensionarii şi şomerii. Da’ nici ei nu se roagă.
Zicea Părintele Serafim Popescu: „Toate merg după tipic, numa-n suflet nu-i nimic”.
Dumnezeu ştie neputinţele omului şi primeşte şi neputinţele în loc de pravilă. Aceasta nu înseamnă că nu-ţi faci pravila în cazul când nu poţi să ţi-o faci! E ca şi când ţi-ai făcut-o, dacă ajungi la neputinţa de a ţi-o face, dar doreşti totuşi s-o faci. În cazul acesta, fără pravilă – eşti cu pravilă!
Parintele TEOFIL PARAIAN, din "Veniti de luati bucurie "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!