Adormirea Maicii Domnului – Scurtă biografie și însemnătate

Ziua de 15 august este dedicată de către Biserica Creştină încă de la începuturile sale celei pe care o numim „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, celei prin care Dumnezeu a făcut posibilă Întruparea (înomenirea) Fiului Său spre restaurarea firii umane căzute, adică Maicii Domnului.

Biografia sa este doar parţial consemnată în Sfintele Evanghelii, prin urmare, ea se completează cu date din cel de-al doilea depozitar al tezaurului revelaţiei creştine, Sfânta Tradiţie (Tradiţia Apostolică).

A fost fiica drepţilor Ioachim şi Ana, pe care au primit-o ca dar de la Dumnezeu la bătrâneţe, după o viaţă de rugăciune.

La vârsta de trei ani au dăruit-o templului din Ierusalim, spre a fi închinată lui Dumnezeu. Aici a trăit slujindu-i lui Dumnezeu 12 ani. S-a remarcat prin rugăciune curată, muncă, lecturi din cărţile sfinte ale Vechiului Testament şi foarte multă discreţie şi smerenie, devenind un viu exemplu pentru celelalte tinere.

Neexistând instituţia celibatului, în jurul vârstei de 15 ani a fost logodită cu dreptul Iosif (care nu i-a devenit soţ) din Nazaret, oraş din provincia Galileea, din nordul Ţării Sfinte.

Dar, venind „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), adică momentul promis de Dumnezeu încă de la început, după cădere, şi mult-aşteptat de oameni, ca Fiul Său cel împreună veşnic cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt să se Întrupeze, să primească – Dumnezeu fiind – şi fire omenească, cu care să se jertfească şi prin Înviere să biruiască moartea, restaurând astfel firea omenească căzută, Fecioara Maria a fost găsită pregătită, prin evlavia sa deosebită, şi aleasă să-l poarte în pântece şi să-L nască pe Iisus Hristos.

În acest scop, însuşi Îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu să-i aducă „vestea cea bună”, adresându-i-se prin cuvinte pline de laudă: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!” şi vestind-o: „…ai aflat har la Dumnezeu şi iată vei zămisli şi vei naşte Fiu căruia îi vei pune numele Iisus” (Luca 1, 28-31). La întrebarea Mariei: „Cum… de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”, îngerul o linişteşte: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui-Preaînalt te va umbri;” (Luca 1, 34-35). Apoi Maria acceptă: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

Ştim ce s-a petrecut ulterior. Venind vremea să nască, un recensământ impus de autorităţile romane care stăpâneau atunci Ţara Sfântă, a făcut-o pe Fecioara Maria să plece cu dreptul Iosif din Nazaret spre Betleem, orașul lor de origine, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt în anonimat şi condiţii umile: într-o iesle. Însă a fost preamărit într-un prim colind de „mulţime de oaste cerească”. I s-au închinat păstorii şi magii. La 8 zile a fost circumcis, primind numele de Iisus, iar la 40 de zile a fost adus la templu, în Ierusalim unde a fost întâmpinat de dreptul Simeon şi proorociţa Ana (Luca 2). A urmat fuga în Egipt, spre a fi ferit Pruncul de Irod, ce dorea să-L ucidă, iar după moartea acestuia (cca. 2 ani), întoarcerea în Nazaret (Matei 2). Aici a trăit până la vârsta de 30 de ani, când şi-a început activitatea publică.

Grijă deosebită a arătat Maica Domnului faţă de Iisus şi în episodul relatat de evanghelistul Luca, (cap. 2) şi anume când L-a găsit la o sărbătoare a Paştilor în templu, uimindu-i pe învăţătorii Legii Vechi, la doar 12 ani, cu înţelepciunea sa.

Maica Domnului a fost cea care i-a sugerat Mântuitorului Iisus Hristos – ce-şi începuse de curând activitatea publică –, săvârşirea primei Sale minuni, la nunta din Cana, care s-a şi materializat prin prefacerea apei în vin (Ioan 2).
Apoi, foarte probabil, a fost alături de Fiul său în timpul activităţii Acestuia timp de trei ani şi jumătate, deşi evangheliştii nu insistă pe acest lucru.

O găsim, însă, indubitabil alături de Fiul său în timpul clipelor Sale de suferinţă, când a fost răstignit pe cruce. De această dată, din grija Fiului pentru Maica Sa, Acesta o încredinţează celui mai tânăr şi mai iubit ucenic, Ioan, când li s-a adresat: „Iată fiul tău!” şi „Iată mama ta!” (Ioan 19, 26-27). În evanghelie acesta ţine să precizeze că „din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 27).

Fiind prezentă la Patimile Domnului, suntem îndreptăţiţi să credem, deşi evangheliştii nu scriu, că Maica Domnului a rămas în Ierusalim şi după aceea, fiind martora Învierii şi a Înălţării la cer. Sf. Luca, însă, scrie, în cartea Faptele Sf. Apostoli, că toţi Apostolii „stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus…” (F. A. 1, 14). E ultima menţiune din Noul Testament, însă Sfânta Tradiţie ne spune că a fost prezentă şi la Pogorârea Duhului Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, atunci când s-a întemeiat Biserica Creştină, în Ierusalim, prin botezul a trei mii de suflete (F. A. 2, 41).

Tot Sfânta Tradiţie spune că Sfânta Fecioară Maria a mai trăit 11 ani după Înălţarea Domnului, în casa evanghelistului Ioan, ce o considera ca o adevărată mamă a sa, fiind înconjurată de dragostea şi preţuirea tuturor. A fost pildă de aleasă viaţă duhovnicească pentru comunitatea creştină din Ierusalim.

Înainte cu trei zile de sfârşitul ei, Dumnezeu a trimis pe acelaşi Arhanghel Gavriil să-i vestească plecarea din această lume, pentru care s-a şi pregătit în mod special. Sfinţii Apostoli, aflaţi atunci în misiune în întreaga lume pentru propovăduirea cuvântului Domnului, au fost îndrumaţi şi aduşi, în chip miraculos, la Ierusalim. Trupul i-a fost dus în procesiune spre Ghetsimani cu cântări şi lacrimi de durere. Cinstea cuvenită i-a fost adusă şi de soborul îngerilor cerului. Au avut loc şi vindecări miraculoase cu acest prilej. Apoi, trupul i-a fost înfăşurat în giulgiu şi aşezat în mormântul de piatră din Ghetsimani.

Absent de la acest eveniment a fost Apostolul Toma. Dar, absenţa lui, providențial-provocată, ca şi în cazul Învierii Domnului, a dus la descoperirea altui miracol deosebit. Venind doar după trei zile, i-a rugat pe ceilalţi Apostoli şi ucenici, pe care i-a găsit întristaţi, să ridice piatra de pe mormânt, spre a o mai vedea o dată şi el pe Maica Domnului. Au ridicat-o, constatând că acesta era gol, de fapt constatând miracolul prin care Dumnezeu a ridicat-o la cer pe Maica Sfântă, nu numai cu sufletul ci şi cu trupul.

Iată încă o dovadă a preacinstirii ei de către Dumnezeu, ce nu i-a lăsat trupul pradă stricăciunii.

Prin urmare, din datele laconice prezente în Sfânta Scriptură, completate cu cele oferite de Sfânta Tradiţie, reiese foarte clar că Sf. Fecioară Maria, ce a devenit Maica lui Iisus Hristos Domnul nostru, s-a bucurat şi se bucură de o cinstire şi preţuire aleasă.

Evident, primul care a cinstit-o a fost Însuşi Dumnezeu, ce a ales-o, pentru evlavia sa deosebită, să-L nască cu trup pe Fiul Său.

Apoi, îngerul Gavriil, prin salutul său de la Buna Vestire.

Elisabeta, mama Sf. Ioan Botezătorul, vizitată fiind de către Maica Domnului, a exclamat, prin inspirație de la Duhul Sfânt: „Binecuvântată eşti tu între femei…” (Luca 1, 42).

Ea însăşi a recunoscut: „De acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48), lucru care s-a şi întâmplat în decursul istoriei, pentru că Maicii Domnului, Biserica îi acordă o cinstire mai aleasă decât oricărui sfânt, un cult de supracinstire, supravenerare.

Marii scriitori ai Bisericii au elogiat-o, în scrierile lor, imnografii i-au alcătuit acatistul şi paraclisul, iar pictorii cei mai pricepuţi i-au dedicat lucrări foarte valoroase.

Având în Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, cel mai bun model de viaţă şi trăire aleasă, şi, de asemenea, pe cea mai importantă rugătoare, orice creştin se cuvine să o cinstească permanent, dar mai cu seamă cu prilejul acestei sărbători, cea mai importantă ce i s-a dedicat.

Preot Dr. Laurențiu Nistor

 sursa: aici