Să falimentăm în noi tot ce ne desparte de voia şi iubirea lui Dumnezeu

Curiozitatea, o noţiune care încă stârneşte controverse. Unii o înţeleg ca pe o modalitate de propăşire a umanităţii, considerând ştiinţa drept fructul ei. Ba au socotit-o chiar generatoare de progres, pretinzând că este fitilul din lumânarea învăţării. Alţii, dimpotrivă, o tratează ca pe un păcat, zicând că „nu are morală; e poate cea mai imorală dorinţă a omului“. 

Dacă vedem în curiozitate modul de perfecţionare, de dezvoltare a culturii, civilizaţiei, a societăţii în general, este, cred, bine-venită. O curiozitate manifestată în cunoaşterea propriei persoane, cu scăderile ori lipsurile inerente omului, în scopul de a le învinge sau atenua, nu poate constitui ceva rău în sine. La fel, interesul acordat naturii, fenomenelor ei, din dorinţa de progres, de adaptare, face din noţiunea de curiozitate un mod de supravieţuire. Dar atunci când prin aceasta ne manifestăm, cu o sete nestăvilită, dorinţa de a afla amănunte insolite din viaţa şi preocupările semenilor noştri, cu precădere ale persoanelor publice, o mai fi benefică? Dimpotrivă, într-o astfel de situaţie ea declanşează reacţii contradictorii: ură, repulsie, invidie, bârfă sau altele asemenea lor. Din curiozitate unii au descoperit America, iar alţii au ascultat pe la uşi, au uneltit, au şantajat, au intrat cu picioarele în intimitatea unui cuplu ori în viaţa unei mănăstiri. Cu ceva timp în urmă auzeam că o televiziune de ştiri a realizat un documentar despre pustnicii României. Ce gândiţi? O fi fost o iniţiativă sinceră, de a prezenta frumuseţile Ortodoxiei? Tind să cred că nu. Mai degrabă o reverberaţie a curiozităţii născătoare de rating.

 

Gândindu-mă la Zaheu din Evanghelia ce s-a citit duminică, m-am întrebat: ce fel de curiozitate l-a stăpânit de s-a urcat într-un copac ca să-L vadă pe Dumnezeu? În orice caz, nu una iscoditoare, izvorâtă doar din dorinţa de a-L privi pe Cel înconjurat de mulţime. L-o fi cuprins invidia că un Om, Care nu era bogat ca el, stârnea admiraţia poporului? Nu! Cu siguranţă că funcţionarul fiscal al acelor vremuri aspira la ceva mai înalt. La Zaheu a fost vorba de o sfântă râvnire de a-L cunoaşte pe Hristos, Creatorul Celor văzute şi nevăzute. Unii magnaţi ai zilelor noastre, care cred că banii oferă totul omului, s-ar întreba, cuprinşi de indignare: avea de toate: bogăţie, poziţie socială şi cele ce decurg din acestea. Ce-i trebuia să-L mai caute pe Dumnezeu? Şi nu doar atât, ci l-ar dojeni aspru: vezi, întâlnirea cu Hristos te-a făcut insolvabil. Ai împărţit averea, ai întors datoriile la cei pe care i-ai delapidat, ce mai, ai rămas sărac. Întâlnirea cu Hristos te-a falimentat! La prima vedere s-ar părea a fi un raţionament pragmatic.

 

Finanţiştii consideră falimentul drept moartea unui agent economic. Şi totuşi, făcând abstracţie de enunţul general valabil al acestui termen specific economiei capitaliste, putem să afirmăm că există şi un alt fel de faliment, ca al vameşului Zaheu. Dar, să recunoaştem, e un faliment fericit! Zaheu şi-a împărţit averea, dar s-a îmbogăţit în Dumnezeu. Ce bine ne-ar prinde tuturor o astfel de întâlnire cu Mântuitorul Hristos! Totul depinde de noi, de interesul nostru de a-L întâlni pe Dumnezeu.

 

Curiozitatea lui Zaheu transformată în oportunitate de mântuire le spune scepticilor, şi nu numai, că avuţiile, onorurile, slava acestei lumi nu ne satisfac nici pe departe setea după veşnicie. Zaheu trăia într-o aparentă fericire, căci nu-L avea pe izvorul fericirii, pe Dumnezeu. Dar, din momentul în care L-a văzut şi primit pe Hristos, Dumnezeu adevărat, sub acoperişul casei sale, dar mai ales după ce El i-a adresat nepieritoarele cuvinte „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“, curioasa gazdă şi-a dat seama că nimic din bucuriile lumii trecătoare nu valorează mai mult decât să stai la masă cu Bucuria, să auzi din gura Dumnezeului tău sentinţa de înveşnicire întru iubirea şi fericirea Sfintei Treimi.

 

Credeţi că Zaheu a devenit sărac, insolvabil? Socotesc că nu! Au falimentat doar orgoliul din el, goana după câştiguri ilicite, setea după putere, neomenia. Gândesc că întâlnirea cu Mântuitorul Hristos l-o fi transformat într-un funcţionar cinstit, un apărător al celor săraci, un primitor de străini şi, în fine, un candidat la cereştile locaşuri.

 

Dacă printre noi sunt doritori de aşa falimente, atunci să recurgem la „curiozitatea“ lui Zaheu, să ne urcăm pe înălţimi duhovniceşti, ca întâi să-L zărim, apoi să-L poftim pe Hristos, veşnic pelerin la uşa sufletelor noastre, să cineze împreună cu noi în „cămara cea dinăuntru“. Să urmăm pilda vameşului evanghelic, falimentând în noi tot ce ne desparte de voia şi iubirea nesfârşită ale lui Dumnezeu. Ce bogaţi vom deveni când Preasfântul nostru oaspete ne va spune şi nouă: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“!

 

 

Arhim. Mihail Daniliuc, 

sursa: Ziarul Lumina, din 04 Februarie 2013