Fuga de Dumnezeu și atracția pãcatului

„…Domnul Dumnezeu a  sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe” (Facere 2, 8-10). 

„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facere 2, 15).

A ceasta era starea omului înainte de a săvârşi primul păcat, cel al neascultării, după care a fost dat afară din Rai. Atracţia spre păcat a dus la decăderea omului, stare care este descrisă atât de sugestiv în Evanghelia vindecării demonizatului (sau demonizaţilor) din ţinutul Gadarenilor.

Împreună, pericopa evanghelică de la Matei şi pericopele paralele din Evangheliile de la Marcu şi de la Luca fac o descriere cutremurătoare a decăderii fiinţei umane atunci când aceasta este stăpânită de duhurile cele rele ale întunericului. Este vorba despre un bărbat din cetatea Gadara care avea demon (demoni), de care era stăpânit de mulţi ani. De multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia şi îşi avea locuinţa în morminte şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile şi obezile le sfărâma şi nimeni nu putea să-l potolească. Era mânat de demon în pustie şi, neîncetat, noaptea şi ziua, era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre.

Acest om, poate sănătos cândva, a fost smuls din familia sa, dintre semenii săi, prin amăgire, şi a fost mânat spre autodistrugere, spre moarte. Sigur, mai întâi a fost îndemnat de cel rău să rupă legătura cu Dumnezeu, Creatorul său, şi să-I întoarcă spatele, să fugă şi să se ascundă de El. Satana lucrează în acelaşi fel cu toţi cei pe care îi corupe, aşa cum s-a întâmplat cu primii oameni, Adam şi Eva. Aceştia, după căderea în păcat, au procedat aşa cum vor proceda până la sfârşitul veacurilor toţi cei care vor cădea în neascultare, prin fuga de Dumnezeu şi ascundere de la faţa Lui. Aceasta este urmarea fricii care îl cuprinde pe cel care nu ascultă de Dumnezeu şi încalcă Legea Sa. La chemarea lui Dumnezeu, „Adame, unde eşti?”, acesta răspunde: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”.

De aici putem reliefa un aspect esenţial: omul căzut în neascultare, care fuge de Dumnezeu şi se ascunde de El, a auzit mai înainte glasul lui Dumnezeu, care se regăseşte în adâncul sufletului omenesc prin glasul conştiinţei! Amintirea acestui glas ar putea, în momentele critice ale vieţii, să-l readucă cu faţa la Dumnezeu şi, prin pocăinţă, să obţină iertarea. Poate auzul acestui glas l-a îndemnat pe demonizat să iasă în întâmpinarea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, de la Care nădăjduia salvarea!

În continuarea ideilor formulate mai sus, este important să încercăm să răspundem la următoarele două întrebări: De ce simte omul nevoia să fugă şi să se ascundă de Dumnezeu?; şi: Cum se produc acestea în lumea contemporană?

Ca răspuns la prima întrebare, se poate aprecia că motivul principal îl constituie greşita înţelegere a libertăţii pe care Dumnezeu a atribuit-o omului de a-şi alege drumul în viaţă. De aceea, omul care are înclinare spre păcat socoteşte că libertatea constă în a trăi după poftele firii, pentru el, Legea lui Dumnezeu fiind o îngrădire a libertăţii personale. Pr. prof. Constantin Coman afirmă: „O astfel de înţelegere greşită a libertăţii omului generează în firea omenească o adversitate la adresa lui Dumnezeu. Există o fugă a omului de Dumnezeu manifestată în diverse forme, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate. Este o tendinţă a omului, aproape permanent şi universal, de emancipare de sub tutela lui Dumnezeu. Aceste tendinţe ne confirmă starea noastră de cădere” (Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010).

Un răspuns simplu şi scurt la a doua întrebare poate fi acela că fuga de Dumnezeu se produce prin orice manifestare a omului împotriva Dreptăţii lui Dumnezeu. Acest lucru este bine ilustrat în pilda cu omul care a făcut cină (Lc 14, 16-24), în care cei care refuză invitaţia la cină semnifică, de fapt, pe cei care fug de Dumnezeu, din motive care se regăsesc pretutindeni în lumea contemporană.

Unul dintre aceste motive îl reprezintă materialismul, tot mai dominant şi mai vizibil în lumea contemporană, care ne desparte şi ne determină să fugim de Dumnezeu. Nu este locul în care să detaliem acest subiect, dar trebuie să scoatem în evidenţă goana continuă, exagerată sau chiar halucinantă după resurse şi bunuri materiale, cât şi consumul exagerat de timp consumat pentru agonisirea acestora. Oare, nu este aceasta o fugă de Dumnezeu, atâta timp cât nesocotim Cuvântul Lui, care spune: „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Lc 12, 22-23)?

Un alt motiv, poate mult mai important în a determina fuga de Dumnezeu, se manifestă prin acceptarea şi trăirea după noua morală umanistă, autonomă, conform căreia virtuţile creştine trebuie să fie înlocuite cu un libertinaj total, care să confere omului o libertate absolută în raport cu morala creştină. Despre cei care adoptă o astfel de morală, Sf. Apostol Pavel îi descrie ca „întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor. Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei” (Ef 4, 18). Se poate afirma că „niciodată n-a fost… omul mai departe de alt om aşa ca azi şi n-a fost ura aşa de mare, patima mai înrăită, desfrânarea mai întinsă, Dumnezeu mai alungat” (Traian Dorz, Astăzi nu mai sunt).

Ca o sinteză, se poate aprecia că omul tinde să îşi dezvolte o raţiune proprie de existenţă care nu se mai încadrează în Raţiunea Supremă şi care Îl exclude pe Dumnezeu.

Un exemplu edificator de fugă de Dumnezeu este cel prezentat în pericopa evanghelică a acestei duminici, ilustrat prin scena în care cei ce au văzut vindecarea demonizatului le-au povestit locuitorilor din Gadara tot ce s-a întâmplat şi cum s-au înecat porcii lor.

În loc să se bucure de vindecarea celui bolnav, ei au considerat că este mai importantă paguba suferită, motiv pentru care au început să-L roage să Se ducă din hotarele lor. Astăzi, mai mult decât oricând, oamenii Îl roagă pe Iisus Hristos să Se ducă din hotarele sufletelor lor. „Iar unde Dumnezeu cu ură e lepădat şi necinstit, / acolo diavolul s-aşează stăpân tiranic şi cumplit / şi omul stăpânit de demoni ajunge-un blestem tuturor / şi cine oare să-l mai scape când el nu-şi vrea Mântuitor” (Traian Dorz, Acolo unde-i domn păcatul)?

Un părinte al Bisericii apreciază că viaţa celor mai mulţi dintre noi a ajuns, practic, şi cu ajutorul condiţiilor lumii contemporane, o fugă neîntreruptă. Fugim de Dumnezeu, fugim de conştiinţă, fugim de toate situaţiile şi de oamenii prin care ne vorbeşte Dumnezeu despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la „neliniştea cea bună”, de ceea ce ne scoate din „ale noastre”. Ne refugiem în orice ne poate ajuta să „uităm”, căutăm numai ceea ce ne confirmă şi ne întăreşte, ne „drogăm” cu toate stupefiantele cotidiene ale vieţii, orice, numai să nu ne mai întâlnim cu strigătul conştiinţei, cu chemarea lui Dumnezeu. Fugim împrăştiindu-ne cât putem mai mult, evitând înfricoşaţi singurătatea cea folositoare, încărcându-ne la maximum timpul şi pierzându-l, totodată, cu toată inconştienţa.

O remarcă importantă pe care o face este aceea că fugim uneori de Hristos, inclusiv amăgindu-ne că Îl slujim, că lucrăm în numele Său, după socoteala noastră. Aceasta se întâmplă când viaţa noastă de credinţă ne este încărcată de formalism, dar este lipsită de duhovnicia care ne apropie de semeni şi de Hristos.

La sfârşitul acestor rânduri, să reflectăm puţin la ce a spus femeia samarineancă oamenilor din cetate: „Veniţi de vedeţi un om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El” (Ioan 4, 29-30). Aşadar, să ne bucurăm că, simultan cu cei care fug de Dumnezeu, sunt atâţia şi atâţia care aleargă să-L afle pe Iisus Hristos cel Răstignit, Mântuitorul sufletelor noastre. Amin!

Gheorghe PINTILIE