Domnul iartă păcatele slăbănogului.
Acesta ar fi fost un prilej de bucurie; dar mintea vicleană a
cărturarilor învăţaţi spune: „Omul acesta huleşte”. Chiar şi după ce a
urmat minunea vindecării slăbănogului, întărind acest adevăr mângâietor
pentru noi, că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”,
poporul a dat slavă lui Dumnezeu, dar despre cărturari nu se spune
nimic, pesemne fiindcă şi în faţa minunii urzeau oarecare întrebări
viclene. Mintea lipsită de credinţă e o uneltitoare: naşte întruna
bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la
credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când
aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să
se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale lui
Dumnezeu.
La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului
dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul
de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala.
Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea şi ai să vezi că toate sunt numai
viclenie, chiar dacă în gura ei par „deşteptăciuni”; astfel ajungi, fără
să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi
acelaşi lucru, în tărâmul credinţei, Apostolul grăieşte: „Noi avem
mintea lui Hristos”. Dar a cui minte e în afara tărâmului credinţei? A
celui viclean. Ca atare, viclenia a şi devenit trăsătura care îl
deosebeşte.
Talcuiri din Sfânta Scriptura pentru fiecare zi din an
Editura Sophia, Bucureşti, 2006
Editura Sophia, Bucureşti, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!