Avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat…

Cuvânt la Apostolul din Duminica a 6-a după Rusalii (Rom12, 6-14; Tit 3, 8-15 )

Suntem în plină şcoală a Harului. Viaţa în Hristos se construieşte din generaţie în generaţie, Biserica neavând un punct final al educării sufletului nostru întru Împărăţia lui Dumnezeu. Dintre darurile primite pentru a rezista în şcoala Duhului, cea mai de preţ este înţelegerea planului lui Dumnezeu. În raport cu acesta, căutăm să plinim voia lui Dumnezeu, pe cât ne este cu putinţă. De aceea una dintre cele mai frumoase rugăciuni de bucurie a omului duhovnicesc este cea pe care ne-a dăruit- o Fericitul Ieronim Grecul: „Eu voiesc să voiesc voia Domnului”.

Tema aceasta este foarte des întâlnită la Sfântul Pavel. E un bun pedagog în Hristos, am spune astăzi. Dar cine mai are nevoie de Hristos azi în ecuaţia educării sale? Uneori, nici creştinii. Ce ne spune el? Mai întâi că jertfim trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Ne arată că omul este fiinţă educabilă în Hristos numai trup şi suflet. Când o latură a alcătuirii umane lipseşte, educaţia se dezechilibrează. Porunca de a nu ne potrivi ăstui veac, ci să schimbăm prin înnoirea minţii (Romani 12, 2) cere de la sine şi conlucrarea cu harul, despre care el ne spune că articulează mădularele Bisericii.

Pentru că Biserica nu e sumă de oameni, ci vadul de Har prin care trecând făptuirile noaste împreună se identifică şi se rodesc unele pe altele. Apoi Apostolul înşiră darurile aşa cum se manifestau ele atunci: proorocia, slujirea, învăţarea, îndemnarea, iconomia asistenţei celor din nevoi, conducerea comunităţii, lucrarea milei lui Dumnezeu… Niciuna din harismele acestea nu au pierit cu totul. Unele însă nu mai contează. De unde şi dezechilibrul moral al economiilor în care trăim, al comunităţilor în care ne făptuim vieţile. Cât de logic duhovniceşte sună în gura Sf. Ap. Pavel fiecare harismă cu ajutorul de Har de care este nevoie să se împlinească în trupul tainic al Bisericii! Să luăm aminte la primul dar, acela al proorocilor. Să proorocim după măsura credinţei! (Romani 12, 6). Cum, nu cunoaşterea te face prooroc? Nu modul cum le legi şi cum le dezlegi ca toţi cei din jur să îţi dea dreptate? Ce spune Pavel Apostolul, convertitul din praful drumului, este că mereu există un „martor” din afara sistemului de valori care măsoară apartenenţa ta la sistemul de valori ce aduc mântuirea. Şi tot astfel este cu învăţătura, care are drept coechipier de har sârguinţa. Nu este simplu. În fond, fiecare dar al lui Dumnezeu trebuie fidelizat prin efortul tău ca om. Vă propun să ne ajutăm de un text al Sfântului Antonie cel mare, din Filocalie: „După cum fiecare meşteşug îşi arată puterea înfrumuseţând materialele supuse lui, ca de pildă unul prelucrând lemnul, altul prelucrând arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebuie să ne arătăm că suntem oameni cu adevărat raţionali prin deprinderea întru viaţa virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieţii, câştigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, Îi mulţumeşte cu adevărat şi către El îşi are tot zborul şi toată cugetarea” (Învăţături despre viaţa morală, cap. 15, Filocalia 1, ed. 2008, p. 16).

Dacă reprivim la textul filocalic, vedem şi sensul adânc al Duminicii acesteia, dedicată vindecării slăbănogului din Capernaum (Matei 9, 1-8), precum şi de cuvintele acestea, din cel de-al doilea Apostol al Duminicii: „Să înveţe ai noştri să poarte de grijă de lucrurile bune, spre treburile de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă” (Tit 3, 14). Nu numai forma trupului ne arată a fi oameni, cât exersarea în virtuţi, asupra cărora nu putem lucra decât împlinind întru totul sfatul apostolic. Fiecărei virtuţi slujitoare un efort personal, o făptuire, o lucrare care să odihnească pe Dumnezeu în plinirea întru rod. De aceea Sf. Ap. Pavel cere ucenicilor săi: „Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine” (Romani 12, 9). Iubirea, cinstirea aproapelui, sârguinţa, fierbinţeala duhului întru slujire devin, în ochii Apostolului Pavel, treptele creşterii în Hristos a vieţilor noastre. Ne pare greu. Dar fiecare dintre noi are una din harismele acestea înşirate de el. Nici unul dintre noi nu vine în lume fără un orizont de aşteptare împlinit în darul lui Hristos. Nici unul din noi nu îşi încetează misiunea specifică prin moartea sa. Ci o poartă cu sine, asemeni unei cruci prin pragurile morţii trecând.

„Reţeta” paulină a împlinirii în Hristos pare tocmită împotriva realităţii zilelor noastre. Căci Apostolul ne îndeamnă să ne bucurăm. Să ne bucurăm în nădejde, să răbdăm, să stăruim în rugăciune, să fim ajutor celor sfinţi urmând iubirea de străini, să binecuvântăm pe cei care ne prigonesc, să ne bucurăm cu cei împliniţi de bucurie şi să plângem cu cei ce plâng… pare imposibil câteodată. Deşi ştim că nici ura, nici invidia şi nici mediocritatea nu sunt daruri ale lui Dumnezeu. După cum ştim că a judeca absurd neputinţa aproapelui, a înfiera fără iertare căderea lui ori a zdrobi puţinul rod de iubire în care se ţin încă sufletele noastre nu este soluţia Hristos la amarul de viaţă în care ne zbatem. Libertatea acordată de Hristos este altfel construită. Iarăşi ne ajută Sf. Antonie cel Mare, căci ne scrie: „Să socoteşti liberi nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii ce sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice” (Idem, cap. 18, p. 17). Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană… Nu prea mai auzi astfel de adevăruri. Ni-i mai uşor astăzi să nu fim în Evanghelia lui Hristos ori s-o înlocuim cu propriile noastre păreri. Sf. Pavel, Apostol şi dascăl de viaţă în Hristos, ne îndeamnă spre cele smerite. Cele mai aproape de adevăr şi Bucurie. Definirea noastră, ca oameni, se împlineşte în Harul prin care toate darurile noastre se întorc în trupul tainic al Bisericii, livada de duh a lumii. De aceea, oricare ne-ar fi harisma şi darul, ele nu au valoare decât în lucrarea Bisericii, în slujirea ei. Şi o amintire…

În 1997, la îndemnul Părintelui Vasile Mihoc, cu un grup de tineri ostaşi am participat la Praga la o întâlnire despre lucrarea harismelor în viaţa Bisericii. Tinerii de atunci, azi oameni maturi şi împliniţi, au cântat câteva cântări ale Oastei Domnului. Cântările noastre cântate plângând. Cei din sală s-au emoţionat la mărturia lor şi m-au întrebat de ce se cântă aşa de trist; sunt tineri, mesajul e fenomenal şi altele de genul acesta. Mi-am adus aminte, cred că fratele Ghiţă Precupescu îmi spusese prima dată că, fiind scrise cu cătuşele legate de mâini, cântările acelea nu puteau fi cântate în aplauze… Au tăcut. Şi atunci am înţeles. Numai redate duhului de lucru al Bisericii, lucrările noastre rodesc. Rod bun dar, fraţilor şi surorilor! Rod bun. Înflorit la vreme şi împlinit în Judecata lui Hristos.

Pr. Constantin NECULA