Un tânăr fără credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:
- Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!
- Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa
de tare?
- Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite,
priveşte norii, cât sunt de frumoşi!
- Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci
până acum? Ce, până acum nu te-ai mai uitat niciodată pe cer să vezi norii şi
păsările zburând?
- Nu! – a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naştere,
însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la un medic
celebru care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineaţă
mi-a scos bandajele de la ochi şi, după ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am
vindecat complet, m-a lăsat să plec.
- De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur să
privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în
fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât
este de minunată această lume, cât este de uimitoare. Dar eu, eu o văd pentru
prima oară şi, crede-mă, niciodată nu mi-am imaginat ceva atât de frumos.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat
şi pentru faptul mi-a ajutat să pot, în sfârşit, să le văd şi eu şi să mă bucur
de ele. Dar, dacă tot ne-am întâlnit, spune-mi încotro găsesc o biserică,
fiindcă vreau să aprind o lumânare şi să mulţumesc Domnului pentru minunea care
a făcut-o ăstăzi cu mine.Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a însoţit pe acesta până la
bisericuţă apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au
început să se roage încet, în faţa unei icoane.
În sufletul său, omul necredincios a înţeles că nu lumea era de vină, ci el.
Toate erau pline de frumuseţe, toate erau minuni, dar el nu ştia să le vadă.
Trece pe lângă ele, fără să le observe.
Ce minune este mai frumoasă decât o floare ce se deschide, oferindu-şi
parfumul? Poate cineva să-mi arate o minune mai mare decât dragostea şi
devotamentul unei mame pentru copilul ei? Este cineva atât de crud, încât să nu
simtă dragostea - minunea minunilor?
Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi. Şi în orice creştin
se întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste,
simte cum se apropie de Dumnezeu.
“Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt
sfinţi" (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!