Într-o zi pãrintele mi-a spus: “Crestinul trebuie sã evite religiozitatea bolnãvicioasã; adicã atât sentimentul superioritãtii pentru virtutea sa, cât si sentimentul inferioritãtii pentru pãcãtãsenia sa. Una este complexul (Nota tr.: de superioritate sau inferioritate) si alta smerenia; una este melancolia si alta pocãinta. Odatã m-a vizitat un psihiatru, om de lume, si l-a acuzat pe Hristos cã, dupã pãrerea sa, creea sentimente de vinovãtie si melancolie. I-am rãspuns: “Accept cã unii crestini, din greseala lor sau a altora, sunt prinsi ca într-o capcanã în boala sentimentelor de vinovãtie, însã tu trebuie sã fi de acord cã mirenii sunt prinsi în capcana unei boli si mai rele, aceea a mândriei. Cât despre vinovãtiile religioase, lângã Hristos, ele dispar, prin pocãintã si spovedanie, însã mândria mirenilor, care trãiesc departe de Hristos, nu dispare”.
Cu ajutorul acestor convingeri ale Pãrintelui, mi s-au deslusit anumite nelãmuriri ce aveam, legate de probleme psihologice ale vietii crestine. Întelegeam cã pãrintele voia sã evite mândria, travestitã în vesmântul îndreptãrii de sine, a fariseismului “crestinesc” al virtutii, sau într-o condamnare de sine a constiintei “crestinesti” rusinatã a pãcatului. Vedeam cã semetia celor ce se simteau “curati” si sfiala celor ce se simteau “vinovati” nu diferã în esentã, cã sunt cele douã fete ale aceleiasi monede, adicã ale mândriei. Fiindcã adevãratul credincios crestin se elibereazã de vinovãtie prin spovedanie si prin iertarea pãcatelor si se bucurã în aceastã libertate pe care i-a dãruit-o Hristos; si, cunoscând cã este un dar de la Dumnezeu, este recunoscãtor si ne se trufeste. Este curat prin sângele lui Hristos si nu prin izbânda sa personalã; astfel se bucurã, multumeste, nu se mândreste, ba chiar îi vede pe toti ceilalti ca fiind potential buni, prin sângele lui Hristos.
Pãrintele ne aratã drumul care limita rãul (pãcatul) si foarte rãul (mândria virtutii) si conducea la binele cel mai înalt, adicã la smerenia virtutii. De acea încerca sã protejeze curãtia smereniei de primejdiile mãsluirii ei. Îmi vorbea: “Sã fim smeriti, însã sã nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcanã a diavolului, care aduce cu sine deznãdejdea si delãsarea, în vreme ce adevãrata smerenie aduce cu sine nãdejdea si lucrarea poruncilor lui Hristos”. Pãrintele, prin învãtãtura sa, dar mai ales prin viata pe care o ducea, îsi pãstorea oile si le ducea spre pajisti de iubire si smerenie. El însusi trãia smerenia, crezând despre sine cã nu este nimic, în vreme ce – asa cum spunea – Dumnezeu este Totul, si cã, ceea ce vedeam noi cã are el (Pãrintele), nu era al sãu, ci dar de la Dumnezeu.
Pãrintele Porfirie- Smerenia nesenãtoasã si psihiatrul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!