Credinţa noastră nu este zadarnică

 (Sf. Luca al Crimeei – “La porţile Postului Mare. Predici la Triod”)

„Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil harul binevesteşte”. Acum s-a împlinit taina cea mare a credinţei noastre creştineşti, s-a împlinit lucrul pe care cu şapte sute de ani înainte de Naşterea Domnului Iisus Hristos l-a prezis Sfântul Proroc Isaia: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, şi vor chema numele Lui Emanuil, care înseamnă: „Cu noi este Dumnezeu”.

De ce spunea acest sfânt proroc că Domnul va fi numit Emanuel, dacă Arhanghelul Gavriil, care a heretisit-o acum pe Preasfânta Fecioară Maria, a zis că Ea îi va pune numele de Iisus? Ce să însemne acest lucru? El se lămureşte prin înţelesul numelui de Emanuel: „cu noi este Dumnezeu”.

Toate popoarele creştineşti, toţi cei ce au crezut în Domnul Iisus Hristos, îl numesc Mântuitor, Dumnezeu Adevărat, Care a trăit cu oamenii pe pământ. Prin aceasta s-a şi îndreptăţit numele de Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”, despre care vorbea prorocul. Emanuel este Dumnezeu-Omul, Dumnezeu Care este cu noi, Dumnezeu în trup. S-a săvârşit taina cea neasemuită a mântuirii noastre, despre care citim la Sfântul Apostol Pavel: Cu adevărat, mare este taina bunei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (l Tim. 3, 16). El spunea că sfinţii îngeri ar vrea să pătrundă această neobişnuită taină, însă nici lor nu le este dat să cunoască toate adâncurile ei. Şi atunci, noi, slabii şi neputincioşii, să încercăm a o pătrunde?

Noi ştim însă că dogmele privitoare la Dumnezeirea-Omenitatea Domnului Iisus Hristos – şi la întruparea Lui fără de sămânţă din Preasfânta Fecioară Maria alcătuiesc temeiul întregii noastre credinţe creştineşti: căci dacă nu am crede în faptul că Domnul Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din Preasfânta Fecioară Maria, zadarnică ar fi nădejdea noastră în mântuire. Însuşi Domnul Iisus Hristos spunea despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, Pâinea, cea Cerească, pogorâtă din Cer. Noi primim acest adevăr cu toată inima noastră şi nu încercăm a pătrunde adâncul fără fund al arătării lui Dumnezeu în trup.

Şi totuşi, pe cât ne este cu putinţă, să ne străduim a înţelege: de ce a fost neapărată nevoie de întruparea Fiului lui Dumnezeu, de ce a fost nevoie ca El să ia trup omenesc? Oare nu pentru a ne mântui de moartea veşnică şi de stăpânirea diavolului prin Crucea Sa, prin cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota şi moartea de ocară?

Potrivit negrăitului Sfat Dumnezeiesc, a fost neapărată nevoie ca Domnul nostru Iisus Hristos să „calce cu moartea pe moarte”, să Se întrupeze şi să ia Trup omenesc şi să moară cu moarte omenească adevărată. Domnul Iisus Hristos a adus această jertfă cutremurătoare ca să ne apropie pe noi de Dumnezeu, ca să ne facă din oameni muritori dumnezeu-oameni, trăitori în veci. El S-a făcut Dumnezeu-Om şi ne-a deschis spre dumnezeu-omenitate, spre împărtăşirea noastră, în trupul înnoit, de veşnică şi nesfârşită apropiere către sfinţenia Dumnezeirii. Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci, fireşte, El nu putea să facă asta rămânând numai Dumnezeu. Trebuia, deci, ca El să Se facă Dumnezeu-Om, trebuia să Se întrupeze din Preasfânta Fecioară Maria.

Faptul acesta – întruparea Fiului lui Dumnezeu – este nemăsurat de mare, aşa s-a cuvenit să fie prevestit în chip minunat – prin arătarea Arhanghelului Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: şi binevestirea lui a fost cea mai mare dintre toate binevestirile pe care le-a auzit vreodată neamul omenesc. În Nazaret, în locuinţa sărăcăcioasă a Preasfintei Fecioare Maria, au răsunat uluitoarele cuvinte: Bucură-Te, Ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei (Lc. l, 28), adică mai binecuvântată decât oricare dintre femei.

Preasfânta Fecioară Maria tăcea. Oare a fost cuprinsă de spaima şi fiorul fireşti pentru un om obişnuit la vederea unui Arhanghel? Nu, nu spaima a cuprins-o, ci tulburarea datorată neobişnuitei heretisiri. Fecioara nu s-a înspăimântat de arătarea neobişnuită, fiindcă Ea însăşi era mai sfântă decât toţi sfinţii, şi sufletul ei curat era asemănător îngerului prin curăţia sa duhovnicească. Ea şi-a vădit numai nedumerirea cu totul de înţeles, întrebând: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi a primit răspunsul minunat: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri (Lc. l, 34-35).

A fost vreodată o fecioară asemenea Preasfintei Maria în curăţie şi sfinţenie? Nu. N-a fost nicicând şi nu va fi. Negrăită şi uimitoare, înveşmântată în dumnezeiască slavă e marea taină a întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi atunci, cum să nu ne plecăm cu toată inima înaintea Preasfintei Fecioare, Care a devenit organ al marii şi nepătrunsei taine Dumnezeieşti? Cum să nu o numim „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”? Oare Maica împăratului Ceresc nu se cuvenea să fie pusă de către noi mai presus de toate Puterile Cereşti, mai presus de toate slugile Lui? Iar arhanghelii, heruvimii şi serafimii sunt slugi ale lui Dumnezeu.

Bineînţeles, suntem datori să o cinstim cu toată inima şi să o socotim Mama noastră Cerească, străduindu-ne să o urmăm în virtuţi şi să îi împlinim cuvintele pe care le cântăm la fiecare utrenie, pe care le-a grăit ea către Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului Domnului: Că a căutat spre smerenia roabei Sale, şi iată de acum Mă vor ferici toate neamurile (Lc. l, 48). Noi toţi, creştinii ortodocşi, o fericim pe Preasfânta Fecioară Maria potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi – dar, cu durere trebuie s-o spunem, vrăjmaşii Bisericii lui Hristos – protestanţi, sectari şi alţi eretici – nu iau parte la această lăudare a ei de către lumea ortodoxă. Ei tăgăduiesc cu desăvârşire cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând că Maica lui Dumnezeu a fost o simplă femeie evlavioasă, ca multe altele, şi chiar ne osândesc pentru faptul că îi înălţăm rugăciuni şi spunem adresându-ne ei: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi” (nota trad.: Aşa stă scris în cărţile de cult greceşti, aşa stă scris şi în cele ale slavilor ortodocşi. În România s-a înlocuit „mântuieşte-ne” cu „miluieste-ne”). Ei spun: „Cum se poate aşa ceva – să cauţi mântuirea la o femeie evlavioasă? Noi avem un singur Mântuitor – pe Domnul Iisus Hristos; doar El ne mântuieşte, şi alţi mântuitori nu sunt”.

Iată răspunsul nostru. Noi ne adresăm Maicii lui Dumnezeu ca Apărătoarei noastre. Ştim că ea nu a mântuit lumea nemijlocit, că Dumnezeiescul ei Fiu ne-a mântuit cu Crucea Sa. Ea poate însă ajuta mântuirii noastre prin rugăciunile Sale înaintea Fiului Său, şi noi cerem rugăciunile Ei, care au atâta putere înaintea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spunea despre sine: Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (l Cor. 9, 22). El îl îndemna pe apostolul Timotei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă (l Tim. 4, 16).

Precum vedem din Sfânta Scriptură, şi sfinţii apostoli ne mântuiesc. Cum? La fel ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – prin rugăciunile lor, prin învăţătura lor, prin apropierea lor faţă de noi şi faţă de Domnul Iisus Hristos. Dacă apostolii pot să ne mântuiască, de ce să nu ne poată mântui Maica lui Dumnezeu? Ea e Apărătoarea noastră, Maica plină de har a întregului neam creştinesc. De aceea şi strigăm către ea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”.

Noi o numim Stăpână, împărăteasă a Cerurilor – iar sectanţii se smintesc de asta: „Noi avem un singur împărat – pe Dumnezeu”. Dar n-avem noi dreptate să o numim împărăteasă, de vreme ce este Maica împăratului? Şi la oameni orice mamă de împărat poartă titlul de împărăteasă. Cu acelaşi înţeles îi dăm şi noi numele de împărăteasă a Cerurilor, fiindcă este Maica împăratului nostru, a Domnului Iisus Hristos. Noi o numim Stăpână fiindcă are marea stăpânire de a ne apăra de diavol. Iar nefericiţii de sectari tăgăduiesc acest sfânt ajutor dumnezeiesc al Preasfintei Fecioare Maria.

Domnul să-i oprească! Iar pe noi să ne oprească de la orice împărtăşire cu sectarii, ca nu cumva să ne abată în calea pierzării. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, al cărei praznic atât de mare îl prăznuim astăzi, să ne mântuiască de diavol şi de toate slugile lui. Amin.

7 aprilie 1945