Crezul şi tăria Ortodoxiei– Preot Ilarion V. Felea

Ce este ortodoxia? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre creştine? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ale mărturisirii noastre? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe?

Ortodoxia, iubiţi creştini, este calea dreaptă, cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Orthos (cuvânt grecesc) înseamnă drept; doxa (iarăşi cuvânt grecesc) înseamnă slavă sau mărire. După ştiinţă, linia dreaptă este calea cea mai scurtă, dintre două puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai scurtă, dintre două fiinţe, dintre om şi Dumnezeu. Aceasta este religia noastră. De aceea ne numim creştini „ortodocşi”, adică „dreptcredincioşi”, „dreptmăritori” sau „dreptslăvitori”. Religia aceasta, calea aceasta, credinţa aceasta este adâncă, cât sufletul omului şi înaltă, cât cerul….

Care sunt stâlpii crezului nostru, temeiurile sau bazele credinţei noastre, spre deosebire de alte confesiuni şi secte; sau mai pe scurt, care sunt tăriile de stâncă ale ortodoxiei?

1. Întâi de toate Hristos. Ortodoxia este religia lui Hristos, e Biserica lui Hristos, adică creştinismul în forma lui cea mai veche, mai curată, mai simplă, mai adevărată. Ortodoxia nu are întemeietori ca sectele protestante, nici nu a avut cutezanţa să numească vicari ai lui Hristos pe pământ care să-I împrumute atributele dumnezeieşti şi să-L înlocuiască ca la romano-catolici. Ea a rămas la credinţa Evangheliei care ne învaţă că singur Hristos este capul Bisericii şi Biserica este trupul lui Hristos (Efes. 1:22-23; Col. 1:18, 27). În ortodoxie se păstrează unitatea Duhului şi a credinţei prin Hristos şi prin crezul Bisericii. Noi suntem de credinţa că la conducerea Bisericii nimeni nu poate înlocui pe Hristos, capul ei; ortodoxia nu admite şi nu poate admite alt cap sau al doilea cap al Bisericii. Deasupra noastră, deasupra ortodoxiei este numai cupola Bisericii şi cerul liber. Pentru ortodoxie nu există nici vicari ai lui Hristos, nici „scaune sfinte”, în afară de scaunul slavei lui Dumnezeu; de aceea în ţările ei nu este atâta necredinţă ca în ţările care au de stăpân pe „vicarul lui Hristos” (Italia, Franţa, Spania şi Belgia). În ortodoxie capul Bisericii e numai Hristos. El e cu noi până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28:20). Tăria de stâncă a ortodoxiei, prin urmare, întâi de toate şi peste toate, este Hristos.

2 A doua tărie a ortodoxiei o vădesc sfinţii: îngerii păzitori, patriarhii Vechiului Testament, proorocii, apostolii, martirii, mărturisitorii, marii dascăli şi ierarhi ai lumii creştine, cuvioşii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi toţi drepţii. Nimeni nu are în Biserică autoritate mai mare decât sfinţii. Nimeni nu a întruchipat mai frumos învăţăturile Evangheliei lui Hristos ca sfinţii. Nicăieri nu vedem mai bine cum s-au lămurit şi au trăit adevărurile religiei creştine, ca în vieţile, predaniile, cântările şi învăţăturile pilduitoare ale sfinţilor. Ortodoxia este «credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna»(Iuda 1:3). Crezul nostru este crezul sfinţilor, de aceea ni-i aşa de scump. Cine se ridică împotriva ortodoxiei, se ridică împotriva sfinţilor care au întruchipat în predaniile şi în vieţile lor cel mai înalt, mai frumos şi mai greu chip de viaţă – sfinţenia. Au şi alte „biserici” cultul sfinţilor, dar şi aici se fac greşeli. Încă din vremea apostolilor, dar şi mai mult în vremea noastră, unii spun că sunt ai lui Petru (catolicism), alţii ai lui Pavel (protestantism), alţii ai lui Ioan (ortodoxism), iar alţii, cei mai noi, ai lui Anton de Padova (care-l cinstesc mai mult pe el decât pe Dumnezeu).

Ortodoxia nu admite acest fel de cult al sfinţilor. Ortodoxia este Biserica tuturor sfinţilor, şi a lui Petru, şi a lui Pavel şi a lui Ioan şi a Martei (creştinismul activ) şi a Mariei (creştinismul contemplativ). Ortodoxia nici nu înlătură cultul sfinţilor (ca protestanţii), nici nu coboară cultul lor la zgomotul necuviincios al reclamei, ca şi când fiecare rugăciune împlinită ar fi o minune datorată oarecărui sfânt, ca romano-catolicismul. Ortodoxia păstrează cultul sfinţilor între marginile cuviinţei şi ale dreptei credinţe, ale firii create şi voite de Dumnezeu. Ortodoxia învaţă şi urmează vieţile, predaniile, învăţăturile şi virtuţile, cântările şi rugăciunile sfinţilor şi, dintr-o cuviincioasă smerenie evanghelică, nu bagatelizează minunile lor. Aceasta, încă, este una din tăriile de granit ale ortodoxiei.

3. A treia tărie a ortodoxiei este poporul credincios. Ortodoxia este o Biserică a poporului, o Biserică populară, pentru popor, pentru dorurile, durerile, trebuinţele şi mântuirea poporului. În ortodoxie se mântuiesc şi cărturarii şi fariseii (ca Pavel, Iosif, Nicodim şi alţii), şi împăraţii (ca împăraţii Constantin, Iustinian), dar ea nu e pentru cărturarii şi fariseii făţarnici, nici pentru împăraţii tirani. Ortodoxia este pentru Ioan, pentru Simeon, pentru Petru, Iacob, Nicolae, Gheorghe, Dimitrie, Ştefan, Vasile, Grigorie; este pentru Maria Magdalena, Ana, Elena ş.a.m.d. Ortodoxia nu a fost niciodată împotriva poporului; nu a fost şi nu este nici pentru Irozi, nici pentru Pilaţi; ea este pentru păstori şi pescari, pentru plugari ca Simon Cirineanul, pentru muncitori cu mintea şi cu braţele, ca Pavel şi Onisim, ca Tit şi Timotei, ca Acvila şi Priscila. Ortodoxia a trăit solidară cu cerul de sus şi cu poporul de jos şi trăieşte în cea mai strânsă legătură cu poporul credincioşilor: a suferit cu el, a trudit cu el, s-a bucurat şi a biruit cu el. Ortodoxia nu are cetăţi eterne pe pământ – «Că nu avem aici cetate stătătoare»(Evr. 13:14); nu este nici cu Roma papală, nici cu Viena imperială, nici cu Parisul, nici cu Londra, nici cu alte capitale; cu nici o împărăţie lumească şi cu nici o putere pământească trădătoare a lui Hristos. Ortodoxia este cu sine însăşi, adică cu Hristos Dumnezeu, cu Evanghelia, cu sfinţii, cu poporul, cu sufletul tău şi cu Ierusalimul cel ceresc, cu cerul de sus şi cu poporul de jos. În ortodoxie toate cărţile sfinte, rugăciunile şi cântările sunt scrise în limba poporului. În ortodoxie nu există limbi moarte, limbi sfinte, ci fiecare limbă care se roagă lui Dumnezeu, care citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi care se împărtăşeşte cu Hristos Dumnezeu, se sfinţeşte – devine limbă sfinţită, sfântă.

Aceasta este ortodoxia: Hristos, cu harurile Bisericii şi cu adevărurile Evangheliei Lui;

Sfinţii, cu vieţile, virtuţile, rugăciunile, cântările, învăţăturile şi predaniile lor; şi

Poporul, cu trebuinţele lui de mântuire, cu dorurile, durerile şi bucuriile lui.

Aceasta este ortodoxia şi acestea sunt tăriile noastre de granit, iubiţi şi binecuvântaţi creştini; acestea sunt bazele sau temeiurile credinţei noastre creştine; aceştia sunt stâlpii crezului nostru, ale mărturisirii şi ale mântuirii noastre: Hristos, capul Bisericii noastre, sfinţii, icoanele noastre de model şi credincioşii, poporul, trupul cel viu al Bisericii lui Hristos. «Voi sunteţi biserica lui Hristos şi (fiecare) mădulare în parte»(1 Cor. 12:27).

Să împrospătăm, deci, în sufletele noastre aceste gânduri despre ortodoxie şi tăriile ei veşnice şi să mărturisim treimea lor, cu aceeaşi credinţă şi iubire, cu care mărturisim Treimea Dumnezeirii, când ne rugăm şi cântăm cu evlavie: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie… mărire ţie, Ortodoxie sfântă – cu Hristos, cu sfinţii şi cu întreg poporul credincioşilor – mărie ţie, în vecii vecilor. Amin.

Text preluat din  „Spre Tabor”, vol. III, Fundatia Justin Pârvu