Cu cât ne apropiem de Dumnezeu, cu atât avem mai multă iubire faţă de aproapele, iar atunci când suntem departe de Dumnezeu suntem neciopliţi din toate punctele de vedere. În acest ultim caz este bine să fim mai reţinuţi şi să dăm întâietate celorlalţi. Smerenia se vede mereu departe de Dumnezeu şi atunci vede cum îşi supără mereu semenii, iar dacă nu vedem acest lucru atunci ne lipseşte smerenia.
Sunt cazuri în care chiar dacă adevărul doare, el trebuie spus şi mă refer la cei care sunt gravi bolnavi şi mai au puţin de trăit. Moartea este partea culminantă a vieţii omului, când sufletul iese din trup şi merge spre călătoria cea veşnică. Toată viaţa ar trebui să ne pregătim pentru acest moment, cu atât mai mult înainte de moarte, iar ascunderea adevărului faţă de cel suferind în acele ultime clipe ar fi o gravă eroare.
Putem amâna puţin clipa în care să spunem adevărul, până prindem un moment mai potrivit şi sigur că în momentele mai delicate este bine să cerem ajutorul a încă unei persoane dragi pentru cel suferind.
Avem de asemenea situaţii când ascundem partea urâtă a acestei vieţi faţă de copii, dar vine vremea când încet, încet, va trebui să-i pregătim şi să le spunem adevărul. Ei trebuie să ştie de ce urmează să se lovească în viaţă şi este bine să fie preveniţi cu mult timp înainte.
Cu toţii avem în jurul nostru persoane care trăieasc departe de Dumnezeu şi apare firesc dorinţa noastră de ai schimba, însă lucrul acesta este imposibil dacă cei în cauză nu-şi dau acordul. Atunci iarăşi trebuie multă delicateţe şi iarăşi trebuie de aşteptat momentul potrivit.
A le vorbi mereu despre credinţă când ei resping acest lucru este o greşeală. Este ca şi cum la vânătoare am trege în gol şi am speria vânatul. Astfel nu facem decât să-l îndepărtăm mai mult de Dumnezeu pe cel fără credinţă. Fără voia persoanei în cauză nici Dumnezeu nu-l schimbă cu nimic. În Cântarea Cântărilor unde se arată iubirea între Hristos şi Biserică se spune:
„Nu treziţi pe draga mea până nu-i va fi ei voia!” (cf. Cântarea Cântărilor 3,5),
adică este aşteptarea Mântuitorului faţă de cei care trebuie să se întoarcă la credinţă.
Sigur că principalele lipsuri ale noastre prin care supărăm pe aproapele sunt păcatele pe care le facem şi de care de multe ori nu ne dăm seama. Astfel, din cauza mândriei ne certăm mereu şi ne contrazicem; din cauza nemilostivirii noastre suntem exagerat de grijulii şi cicălim mereu; din cauza lenei nu ne facem datoriile faţă de aproapele; din cauza lăcomiei îl irităm pe aproapele; din cauza mâniei vorbim urât cu aproapele; din cauza invidiei nu suntem sinceri cu aproapele, iar din cauza desfrânării îl tragem şi pe aproapele într-o groapă departe de lumina lui Hristos.
Astfel, cu cât suntem mai păcătoşi cu atât facem mai mult supărăm pe aproapele. În zadar învaţă unii bunele maniere din cărţi dacă nu fac un efort de se descotorosi de păcate. Putem fi mai „rafinaţi” printr-un comportament smerit faţă de aproapele; astfel, deşi nu ne-am curăţit de păcate, prin smerenie o să reuşim să ne ţinem în frâu păcătoşenia noastră şi să supărăm mult mai puţin pe cei din jurul nostru.
Parintele Ioan Buliga
(pentru Razboi intru Cuvant)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!