Pocãiti-vã cã s-a apropiat Împãrãtia Cerurilor (Matei 3, 2; 4, 17). Acestea sunt cuvintele prin care si-au început propovãduirea atât Sfântul Ioan Botezãtorul cât si Domnul nostru Iisus Hristos. Pocãinta este chiar punctul de pornire al Evangheliei. Fãrã pocãintã nu existã viatã nouã, mântuire, intrare în Împãrãtia Cerurilor.
Ce întelegem de fapt prin pocãintã? Cuvântul ne sugereazã, în general, regretul de a fi pãcãtuit, sentimentul de vinovãtie, senzatia de durere si dezgust pentru rãnile pe care le-am fãcut semenilor si nouã însine. Aceastã viziune nu este însã completã. Ca sã ne apropiem de sensul profund al pocãintei este necesarã o revenire la termenul grec: metanoia. Literal, înnoirea mintii: adicã nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totalã a perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la altii si la noi însine. Pocãinta nu este un acces de remuscãri si autocompãtimiri, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieti pe Sfânta Treime. Pocãinta nu înseamnã privirea în jos la imperfectiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu: nu în urmã cu repros, ci înainte cu încredere. Sã privesti nu ceea ce n-ai reusit sã fii, ci ceea ce poti deveni cu harul lui Hristos.
Privitã astfel, în sensul ei pozitiv, pocãinta nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentã. Deci, pocãinta este o iluminare, o trecere de la întuneric la luminã. Pocãinþa înseamnã sã recunosti cã Împãrãtia Cerurilor este în noi, lucrãtoare în noi.
Pocãinta nu înseamnã numai plânsul pentru pãcatele noastre, ci si “mângâierea” sau întãrirea pe care o primim de la certitudinea iertãrii dumnezeiesti. A te pocãi înseamnã, cu alte cuvinte, sã recunosti cã existã bine si rãu, iubire si urã si sã afirmi cã binele este mai puternic decât rãul, sã crezi în biruinta finalã a iubirii. Se mântuieste cel care acceptã minunea cã Dumnezeu are cu adevãrat puterea de a-i ierta pãcatele.
Adevãrata naturã a pocãintei, pozitivã si dãtãtoare de luminã, se manifestã în mod vizibil în Bisericã mai ales prin trei expresii caracteristice: 1. liturgicã – în timpul Postului Mare, 2. sacramentalã – în Taina Spovedaniei si 3. personalã – în darul lacrimilor.
1 Liturgic – pocãinta este legatã în mod deosebit de perioada anului în care se desfãsoarã Sfântul si Marele Post.
2 Sacramental – cu o fortã deosebitã este trãitã pocãinta în Taina Spovedaniei. Sensul acestei Taine este foarte bine rezumat în scurta adresare fãcutã de duhovnic penitentului: “Iatã fiule (fiicã), Hristos stã nevãzut primind mãrturisirea ta cea cu umilintã. Deci nu te rusina, nici te teme ca sã ascunzi de mine vreun pãcat, ci fãrã sfialã spune toate câte ai fãcut, ca sã iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. (…) Eu sunt numai un martor (…) Iar de vei ascunde de mine ceva sã stii cã toate pãcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor sã nu te întorci nevindecat.”
Taina Spovedaniei este mai ales o Tainã a vindecãrii. În Spovedanie cãutãm mai mult decât o absolvire externã, legalistã, cãutãm vindecarea rãnilor adânci ale sufletului. Aducem în fata lui Hristos nu numai pãcatele ci si realitatea pãcatului din noi, adicã acea coruptie profundã a naturii noastre ce nu poate fi complet exprimatã prin cuvinte, care pare a scãpa constiintei si vointei noastre. Taina Pocãintei nu mai este doar experienta propriei slãbiciuni si dezintegrãri, ci si a iubirii tãmãduitoare a lui Dumnezeu.
Vindecarea dobânditã prin Taina Spovedaniei ia forma particularã a unei reîmpãcãri. Este ceea ce ne aratã si rugãciunea de dezlegare: “împacã si-l uneste pe dânsul cu Sfânta Ta Bisericã”. Pãcatul, asa cum învãtãm din pilda fiului risipitor, este un exil, o înstrãinare, o excludere, sau, mai bine zis, o autoexcludere din familie. Cum spune Alexei Homiakov: “Când unul dintre noi cade, cade singur”. Pocãinta înseamnã întoarcere acasã, revenirea din izolare în comunitate, reintegrarea în familie.
3. Personalã – în darul lacrimilor. Darul lacrimilor ocupã un loc important în traditia duhovniceascã a Rãsãritului crestin. Pentru Sfântul Ioan Scãrarul lacrimile sunt reînnoirea harului primit la Botez; Sfântul Isaac Sirul considerã lacrimile o limitã crucialã între starea “trupeascã” si cea “duhovniceascã” (lacrimile aratã asezarea în trup a mintii noastre), o punte de trecere de la timpul actual la veacul ce va sã fie, în care putem intra prin pregustare încã din aceastã viatã.
Existã mai multe feluri de lacrimi: lacrimi senzuale, lacrimi duhovnicesti si lacrimi demoniace. Primele sunt în general legate de patimi, fructele mâniei, înselãciunii, invidiei sau pur si simplu ale unei surexcitãri nervoase. Cea de-a doua categorie, asa cum ne aratã si numele, nu sunt rezultatul propriilor noastre eforturi ci un dar al harului dumnezeiesc, al Duhului Sfânt. Sunt deci strâns legate de rugãciunea noastrã. Dupã Sfintii Pãrinti lacrimile duhovnicesti sunt de douã feluri. La nivelul cel mai de jos sunt amare, sunt o formã de curãtire, expresia cãintei, a mâhnirii de a fi pãcãtuit, de a fi separat de Dumnezeu. La un nivel mai înalt, ele devin dulci, o formã de iluminare, expresia bucuriei nãscute din iubirea de Dumnezeu, pentru reprimirea fãrã nici un merit în starea de “fiu”. Lacrimile care se nasc din pãrerea de rãu pentru pãcate se transformã treptat în lacrimi de recunostintã si bucurie. Iatã cum, iarãsi, si în darul lacrimilor, regãsim dimensiunea pozitivã a pocãintei.
Aceasta este experienta “marii inteligente” sau a “înnoirii mintii” pe care o desemneazã cuvântul pocãintã. Plinã în acelasi timp de durere si de bucurie, pocãinta exprimã tensiunea creatoare care a impregnat totdeauna viata crestinã aici pe pãmânt.
Prea Sfintitul Kallistos (Ware),
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din Marea Britanie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!